Codru-i frate cu românul – o rană verde, uitată și trădată

„Codru-i frate cu românul.” Așa am fost învățați, așa ne-am crescut copiii și așa ne-am construit miturile despre neamul nostru. Dar dacă ne uităm cu sinceritate în oglinda pădurii – sau în imaginile din satelit – adevărul ne lovește în tăcere: frăția aceasta a fost trădată de-a lungul veacurilor, iar rănile ei încă sângerează sub securea istoriei și nepăsării.

Un trecut verde, dar risipit

În urmă cu două mii de ani, pământul care astăzi poartă numele României era învelit în verde – peste 80% din teritoriu era acoperit de păduri. Codrul era nu doar fratele românului, ci casa lui, zidul de apărare, sursa de hrană, adăpost și spiritualitate. Dar în curgerea istoriei, această relație s-a degradat lent, apoi rapid, și, în cele din urmă, violent.

Începând cu epoca romană, pădurile au început să fie sacrificate în numele civilizației – pentru drumuri, fortificații, agricultură și comerț. În secolele X-XVIII, valurile succesive de defrișări au înjumătățit suprafața forestieră, iar în secolele moderne, grâul pentru export, marile reforme agrare, apoi industrializarea forțată și capitalismul haotic postdecembrist au pus cu adevărat pe butuci ce mai rămăsese din codrul frate.

Paradoxal, în plin război, între 1943-1944, România a reușit să împădurească mai mult decât a făcut-o în deceniile de pace și democrație de după 1990. Ce s-a întâmplat cu noi? De ce am devenit, într-o lume care își reface plămânii verzi, un codaș european al reîmpăduririlor?

Schimbarea vine din satelit

Satelitul nu minte. Din înaltul cerului, pădurea este privită fără părtinire, fără retorică naționalistă și fără nostalgii. Imaginile comparate în timp arată dureros: pierderi semnificative ale suprafețelor împădurite, în special în zonele retrocedate, unde controlul statului a devenit o iluzie. Tăierile ilegale s-au înmulțit precum cancerul, iar în multe cazuri, ochiul legii a fost închis voluntar sau orbit de interese.

România, semnatară a convențiilor internaționale privind combaterea schimbărilor climatice – de la Rio de Janeiro (1992) la Helsinki (1993) – are nu doar obligații morale, ci și angajamente concrete de protejare și extindere a pădurilor. Și totuși, alunecăm pe toboganul rușinii europene, în timp ce alte țări, precum Franța, înregistrează creșteri consistente ale suprafețelor forestiere.

Mai mult decât copaci

Pădurea nu e doar o colecție de trunchiuri. E sistem de rădăcini care ține solul laolaltă, filtru de aer, rezervor de apă, barieră împotriva prăbușirii climatice. E casa animalelor, cântecul vântului și povestea din bătrâni. Fiecare copac tăiat fără rost e o tăcere care apasă și un viitor care se îngustează.

A distruge pădurea este o crima. A închide ochii la defrișările ilegale inseamna sa ne condamnam copiii la o lume mai săracă, mai uscată și mai periculoasă. Să nu ne înșelăm: nu vor fi codri care să-i apere de ceea ce noi nu am avut curajul să protejăm.

Ultima chemare

Poate că ne-am pierdut fratele. Poate că „codru-i frate cu românul” a fost doar o poezie frumoasă, rostită cu glas tremurat pe prispa copilăriei. Dar încă avem o șansă să redevenim o familie. Să începem cu o pădure plantată, cu o lege respectată, cu un hoț de lemne tras la răspundere. Să cerem și să oferim responsabilitate.

Să nu ne mai mințim. Nici cu proverbe. Nici cu tăceri. Codrul a fost fratele românului. E timpul să fim și noi frați cu el. Altfel, copiii noștri vor învăța alte proverbe. Mult mai triste. Și poate, ireversibile.