Istoria unui neam nu este un bun de consum și nici un accesoriu pentru poze de protocol. Este mărturia sângelui vărsat, a geniului străbun și a identității care ne ține în picioare. Însă, pentru Ministerul Culturii, condus, pentru o perioada, de Raluca Turcan și pentru managementul Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), tezaurul dacic pare a fi devenit doar o marfă de export, trimisă în pribegie cu o neglijență care frizează trădarea de patrimoniu.
Un gest de o iresponsabilitate fără precedent
Acum un an, opinia publică a fost zguduită de vestea că obiecte de o valoare inestimabilă, printre care și celebrul coif dacic, au fost scoase din țară și trimise în Olanda fără respectarea normelor elementare de siguranță juridică și administrativă. Într-un stat de drept, scoaterea din țară a unor piese din categoria „Tezaur” necesită o hotărâre de guvern riguroasă, care să garanteze protecția și returnarea acestora.
În acest caz, s-a preferat „scurtătura” habarnismului. Sub semnătura ministrei Raluca Turcan și cu girul directorului MNIR, artefactele au plecat peste granițe fără acest document vital, expunând simbolurile naționale unui risc juridic uriaș.
Neglijența care ucide identitatea
Cum este posibil ca Ministerul Culturii să ignore legislația propriei țări? Vorbim despre piese care au supraviețuit milenii sub pământ, războaie și intemperii, doar pentru a fi tratate cu o superficialitate „criminală” de către cei plătiți să le protejeze.
Această grabă de a trimite tezaurul la expoziții externe, fără a verifica un minim de condiții necesare și fără cadrul legal complet, trădează un complex de inferioritate și o incompetență crasă. Nu este doar o eroare birocratică; este o dovadă de habarnism administrativ care pune în pericol integritatea fizică și juridică a moștenirii noastre.
Obiecte de preț, tratate ca simple bagaje
Coiful dacic nu este un simplu obiect de muzeu. Este spiritul unui rege, este arta unui popor care a refuzat să fie îngenuncheat. Să trimiți un asemenea simbol într-o țară străină fără a avea toate garanțiile guvernamentale la purtător înseamnă să nu înțelegi ce reprezintă fotoliul pe care îl ocupi.
În timp ce alte state se luptă decenii întregi pentru a-și recupera patrimoniul înstrăinat, oficialii noștri par să îl ofere pe tavă, ignorând protocoalele de siguranță. Cine ar fi răspuns dacă, printr-un incident diplomatic sau juridic, aceste piese ar fi fost sechestrate sau deteriorate? Cu siguranță, nu cei care au semnat hârțogăriile incomplete cu zâmbetul pe buze.
Concluzie: Cultura nu se face cu amatori
Patrimoniul național are nevoie de paznici, nu de turiști în funcții publice. Este un strigăt de alarmă pentru toți cei care încă mai simt fiorul istoriei: dacă nu ne protejăm astăzi tezaurul de propria noastră neglijență guvernamentală, mâine s-ar putea să îl vizităm doar în muzeele altora, cerându-ne scuze pentru că n-am știut să fim stăpâni la noi acasă.
Ionel Mihaiu, membru fondator al partidului Alianța România Competentă (ARC)
