Veteranii – SCUTUL României eterne
Într-o epocă în care zgomotul superficialului acoperă adesea glasurile demnității, Ziua Veteranilor vine ca o bătaie în pieptul conștiinței naționale. Nu e doar o zi din calendar, ci o bornă morală – un moment de reflecție adâncă asupra sacrificiului și loialității absolute. Astăzi, mai mult ca oricând, avem datoria de a rosti numele celor care au ridicat cu sângele lor ideea de națiune deasupra oricărei vremelnicii.
Veteranii – acești oameni trecuți prin foc, prin noroi, prin tăceri sfâșietoare – nu sunt relicve ale trecutului, ci repere ale prezentului. Ei nu au apărat doar teritorii, ci au ținut în picioare fibra unei Românii care refuza să moară. Când cădeau zidurile, ei deveneau SCUTUL viu. Când se rupea ordinea, ei erau singurii care mai păstrau rostul.
A fi veteran nu înseamnă doar a fi supraviețuit unei bătălii. Înseamnă a fi rămas vertical după ce ai privit în ochi moartea, frica, foametea, trădarea. Înseamnă a fi purtat în suflet un jurământ care nu expiră: credință față de patrie.
Naționalismul adevărat, curat și neconfiscat politic, se hrănește din gestul acestor oameni care n-au întrebat niciodată „pentru cine lupt?”, ci „ce pot face pentru țara mea?”. Într-o lume în care idealurile sunt adesea înlocuite cu lozinci de carton, veteranii sunt dovada că a exista ca popor nu e un dat, ci o luptă zilnică.
Îi vedem astăzi pe puținii rămași dintre ei, bătrâni, adesea uitați, purtând în baston greutatea unor ani pe care noi îi știm doar din manuale. Dar în acei pași grei bate inima unei țări. Ei sunt ultima generație care a cunoscut suferința cu demnitate și victoria fără aroganță.
De aceea, noi, cei care ne revendicăm naționaliști, avem datoria nu doar să-i cinstim prin vorbe, ci să-i integrăm în educație, în memorie, în arhitectura morală a copiilor noștri.
Să nu uităm: o națiune care nu-și respectă veteranii e o națiune fără rădăcini și, mai devreme sau mai târziu, fără viitor.
Astăzi, România își ține răsuflarea. Și șoptește:
Mulțumim. Cinste vouă. Nu vom uita!
