Povestea lui Bachus: De la vița grecilor din Milet la licoarea industrială a comuniștilor

Views: 11

O moștenire de milenii

Pe teritoriul actual al României, povestea vinului începe cu mult înainte de conturarea identității noastre naționale. În anul 786 î.Hr., grecii aduceau vin și luau grâne de la strămoșii noștri, stabilind primele contacte comerciale la Pontul Euxin. Coloniștii greci din Milet, sosiți în secolul V î.Hr., au plantat viță-de-vie în jurul cetăților Callatis (Mangalia de azi) și Histria, transformând aceste teritorii în adevărate centre viticole.

Mărturii arheologice confirmă tradiția milenară a vinului pe aceste meleaguri. Amforele grecești datând din secolele IV-II î.Hr., expuse la Muzeul de Istorie Națională, sau templul dedicat lui Dionysos de la Callatis sunt dovezi ale unei culturi în care vinul era nu doar o băutură, ci un simbol al civilizației. La Istria, în zidurile bisericii ridicate cu piatră din vechea cetate, au fost integrate 52 de amfore, semn al unei continuități culturale și economice.

Epoca medievală – Vinul domnitorilor și al mănăstirilor

În Evul Mediu, podgoriile Moldovei și Valahiei erau embleme ale puterii și rafinamentului. Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, avea un paharnic la Curte, responsabil de producția de vin, semn al importanței acordate acestei licori. Legenda spune că în urma unei vizite la curtea regelui Matia Corvin, Ștefan a primit butași de viță-de-vie, dintre care s-a remarcat Poama Grasă, aclimatizată la Cotnari și devenită faimoasa Grasă de Cotnari.

Mănăstirile erau, de asemenea, centre viticole, unde vinul era produs nu doar pentru consumul liturgic, ci și pentru întreținerea comunităților monahale. În credința populară, vinul are o semnificație sacră: este folosit la pomenirea morților și la sfințirea mormintelor.

Crame domnești și tradiții perpetuate

Podgoriile au fost martorele unor lupte pentru putere și teritorii, dar vița-de-vie a continuat să rodească, indiferent de vremelnicia proprietarilor. La Odobești există o cramă ce datează din secolul XVI, iar Beciul Domnesc, din perioada domniei lui Mihail Sturza, adăpostește peste 100.000 de sticle de vin de colecție. Acest loc este unic în România, fiind singura cramă cu pisanie domnească săpată în piatră.

Mihail Sadoveanu, marele povestitor, vedea în vin o sursă de inspirație literară și un liant cu rădăcinile moldovenești: „Aproape toată viața am consumat numai vinuri moldovenești și am scris numai cu limbă și pană de moldovean, pentru că toate acestea te fac să fii original și, pe undeva, nemuritor în istoria Moldovei“.

De la filoxera la renașterea podgoriilor

La sfârșitul secolului XIX, o criză devastatoare a lovit viticultura europeană: filoxera. În România, invazia a început în podgoria Dealu Mare (1884) și la Arad (1880). Multe soiuri autohtone au dispărut, dar renașterea podgoriilor s-a făcut cu ajutorul vițelor aduse din Franța, aclimatizate cu succes pe pământ românesc.

Chiar și în aceste condiții dificile, vinurile românești au strălucit pe plan internațional. Frații Wilhelm și Heinrich Daniel Rhein, industriași germani aduși de Regele Carol I, au pus bazele unei tradiții care dăinuie și astăzi. În 1900, vinurile lor au fost premiate cu bronz la Expoziția Universală de la Paris, iar în 1905, la Londra, au obținut medalia de aur.

Prima șampanie românească, un vis devenit realitate

Frații Rhein nu s-au limitat la vinuri liniștite. În 1904, au pus bazele primei fabrici de șampanie din România, la Azuga, sub patronajul Casei Regale. Pivnița construită din piatră și cărămidă, cu un sistem de ventilație ingenios, este funcțională și astăzi.

Producerea șampaniei a fost o artă în sine, cu tehnologii aduse din Franța și Germania și cu sprijinul maestrului Gotfried Eber. Ziarul „Universul“ consemna în 1930 că Regele Carol I personal supraveghea procesul, dovadă a importanței strategice a acestei industrii.

Astăzi, șampania Rhein este un simbol al tradiției și inovației, păstrând vie amintirea unei epoci în care vinul era nu doar o băutură, ci o expresie a identității naționale.