Nicușor Dan și libertatea cu botniță: cum a ajuns huiduiala o crimă împotriva sistemului
Există o trăsătură comună tuturor regimurilor care au eșuat moral înainte de a eșua politic: disprețul față de propriile principii. Politicienii care vorbesc obsesiv despre valori nu o fac din atașament, ci din oportunism. Nu mint din greșeală. Mint calculat. Dimineața invocă drepturile fundamentale, seara descoperă nevoia de ordine, sancțiuni și „responsabilizare”. În luminile scenei sunt democrați emoționați, în culise devin administratori rigizi ai unei libertăți atent dozate.
Această dublă măsură a ajuns să fie regulă, nu excepție. Iar cazul lui Nicușor Dan ilustrează perfect ruptura dintre discurs și realitate. Pe 24 ianuarie ne explica pe un ton sobru că huiduiala este un drept sacru al cetățeanului, câștigat cu sacrificii, cu sânge, cu luptă. Astăzi, aceeași formă de protest devine subiect de amendă, de dosar, de problemă de ordine publică.
Libertatea de exprimare, în această logică, nu mai este un drept inalienabil, ci un privilegiu temporar, acordat atâta timp cât nu deranjează puterea. Când aplauzi, ești „societate civilă”. Când huidui, ești „instigator”. Când susții discursul oficial, ești „responsabil”. Când îl contești, devii „pericol”.
Asta nu mai este democrație liberală, ci o formă mascată de autoritarism administrativ. Un sistem în care valorile sunt invocate ritualic, dar aplicate selectiv. În care principiile nu sunt repere morale, ci instrumente de control. Când aceleași gesturi sunt considerate legitime sau ilegale în funcție de cine le face și împotriva cui, statul de drept se transformă într-un stat al convenienței.
România nu duce lipsă de elite autoproclamate care vor să educe poporul cu ton superior. Duce lipsă de lideri care să-l respecte. Nu are nevoie de administrații care iubesc poporul doar atunci când acesta stă în bancă, nu pune întrebări și nu ridică vocea.
Ceea ce se întâmplă nu este un accident. Este rezultatul unei mentalități adânc înrădăcinate: aceea că națiunea trebuie gestionată, nu ascultată. Că românii sunt buni ca masă electorală, dar incomozi ca cetățeni activi. Că patriotismul e acceptabil doar ca decor festiv, nu ca atitudine critică.
Am văzut deja această practică. Nu o dată. Acolo unde statul ar fi trebuit să asculte, a preferat să numere sancțiuni.
Un stat care se teme de vocea propriului popor nu este un stat sigur pe sine. Iar o putere care reprimă simbolic protestul își recunoaște, de fapt, slăbiciunea. Națiunile nu decad atunci când oamenii vorbesc prea mult, ci atunci când sunt forțați să tacă.
Iar istoria României — pe care unii o invocă doar selectiv — ne-a arătat deja unde duc drumurile pavate cu ipocrizie, dublu standard și dispreț față de libertatea reală.
