Noi îi ajutăm pe ucraineni, iar ei își bat joc de românii noștri!
Noua lege adoptată la Kiev, prin care Ucraina reglementează cetățenia multiplă, nu este doar un act administrativ cu efecte juridice. Este un semnal politic dur, rece și limpede: România a fost lăsată pe dinafară. În timp ce alte state sunt considerate „aliați apropiați”, Bucureștiul este tratat ca un spectator util, bun la declarații de solidaritate, dar dispensabil când vine vorba de decizii concrete.
Faptul că România nu se regăsește pe lista statelor cu care Ucraina acceptă dubla cetățenie spune multe. Spune multe despre modul în care suntem percepuți la Kiev, dar, poate mai dureros, spune enorm despre cât de slabi, lipsiți de fermitate și umili sunt politicienii noștri. Pentru că respectul în politica externă nu se cerșește — se impune.
România a fost printre statele care au susținut constant Ucraina, politic, diplomatic, umanitar. Am deschis granițe, am facilitat tranzit, am evitat conflicte, am tăcut atunci când interesele noastre istorice ar fi cerut o voce mai fermă. Iar răsplata? Excluderea. Omiterea. Ignorarea. În timp ce Germania, Polonia, SUA sau Canada sunt incluse, România — țară UE, vecin direct, cu una dintre cele mai mari comunități istorice din Ucraina — este lăsată pe dinafară, ca și cum n-ar conta.
Această decizie lovește direct în românii din Ucraina, a doua comunitate ca mărime după cea rusă. Români care trăiesc acolo de generații. Români care nu cer favoruri, ci recunoaștere. Români care se trezesc, încă o dată, abandonați nu doar de statul în care trăiesc, ci și de statul-mamă, prea timid ca să ridice vocea.
Argumentele oficiale ale Kievului — criterii strategice, apartenența la anumite grupuri de influență, sprijin internațional — sunt simple pretexte. România îndeplinește aceste criterii. Diferența este că alte state știu să pună condiții, să negocieze, să-și apere interesele. Noi, în schimb, știm doar să fim „corecți”, docili și tăcuți, chiar și atunci când suntem umiliți simbolic.
Această lege nu este doar despre cetățenie. Este despre demnitate. Despre forța unui stat de a-și apăra oamenii. Despre cât valorează România în jocul geopolitic — și despre cât de puțin se străduiesc conducătorii ei să schimbe asta. Când ești slab, ești ignorat. Când ești umil, ești scos de pe listă.
România nu cere tratament preferențial. Cere respect. Dar respectul nu vine din comunicate fade și zâmbete diplomatice. Vine din fermitate, din verticalitate și din lideri care înțeleg că interesul național nu este un moft, ci o obligație. Până când nu vom avea politicieni care să se comporte ca reprezentanți ai unui stat suveran, nu ar trebui să ne mire că alții ne tratează ca pe cetateni de mana a doua.
