Acolo unde se închid școli românești, se închide un neam: Ucraina trebuie oprită

Sunt român. Naționalist român. Și ceea ce se întâmplă acum în nordul Bucovinei, în regiunile istorice care au rămas dincolo de frontiera actuală, mă rănește în fibra mea românească. Când închid școli în limba română, nu închid doar niște uși. Închid câte un secol de memorie. Fiecare clasă în care un copil învață să scrie “mamă” în limba română este un act de continuitate. Iar astăzi, această continuitate este lovită.

În regiunea Cernăuți, acolo unde limba română este limbă maternă pentru zeci de mii de oameni, nu doar limbă “străină”, autoritățile reduc școlile românești până la nivelul ridicol de minim. Din aproape douăzeci de licee românești câte funcționau, doar patru mai sunt lăsate în viață. Patru. Este exterminarea lentă, birocratică, a unei identități. Este o amputare totală a dreptului la a fi ceea ce ești, nu doar la a vorbi ceea ce vorbești.

Școli din Mahala, Tărășeni, Noua Suliță, Hliboca, Crasna, Pătrăuți, Storojineț, Mămăliga — sate românești vechi, comunități românești compacte, lumile noastre rurale care au rezistat imperiilor — sunt acum amenințate cu dispariția educației în limba română. Locuri unde limba română s-a transmis firesc, încă de dinainte ca statul ucrainean să existe. Locuri în care românii nu au fost “veniți”, ci au fost acolo din tată în fiu, din secole de continuitate istorică.

Evident că prin dispariția școlii dispare limba. Nu poți să distrugi o limbă mai eficient decât scoțând-o din școală. Școala este mecanismul prin care o comunitate își reproduce identitatea. De aceea această lovitură este atât de gravă. Nu este o simplă “reorganizare administrativă”. Este un atac la continuitatea românească pe teritoriul pe care istoria ne-a rupt.

De ani de zile autoritățile române se mulțumesc cu declarații și prietenii diplomatice. Dar aici nu este vorba despre politețe. Este vorba despre interes național românesc. Este vorba despre ce rămâne din noi în afara graniței României. Nu putem pretinde că ținem la românii din diaspora istorică, dar să tăcem când le este exterminată limba în instituția cheie care o ține în viață.

Nimeni nu cere nimic exagerat. Se cere doar dreptul de a învăța în limba maternă. Acest drept este prevăzut în Constituția Ucrainei. Este prevăzut în tratatele internaționale. Adică însuși statul ucrainean, prin legea sa, recunoaște acest drept. Dar o recunoaștere pur textuală, nedublată de realitatea școlii, devine o farsă. Dacă legea există doar pe hârtie, iar în practică sunt închise școlile românești, atunci este vorba despre o batjocură.

Eu spun limpede: statul român trebuie să intervină ferm. Nu cu resemnare. Nu cu formule de politețe. Ci cu postura firească a unei țări care își apără poporul.

Și noi, românii, trebuie să fim verticali în interiorul nostru. Să înțelegem că limba română nu este doar instrument de comunicare, ci este fundamentul națiunii române. Dacă ne pierdem limba, ne pierdem identitatea. Dacă acceptăm închiderea școlilor românești în teritoriile istorice, atunci acceptăm, de fapt, degradarea continuă a ideii de român.

Nu voi încheia cu lamentari. Voi încheia cu o obligație:

Școala românească trebuie apărată. Limba română trebuie apărată. Românii din Cernăuți, din nordul Bucovinei, din sudul Basarabiei — trebuie apărați.

Acesta nu este un mesaj de nostalgie. Este un mesaj de suveranitate culturală. De identitate afirmată, nu tolerată.

Și este un mesaj pe care România trebuie să-l spună apăsat: românii nu se negociază.

Radu Codrescu