Statul criminal prin nepăsare: România se îneacă, iar guvernanții privesc de pe uscat
Inundațiile care au devastat din nou gospodării și comunități întregi în ultimele zile nu mai pot fi tratate ca simple accidente ale naturii. Ele sunt, mai degrabă, simptomele cronice ale unei boli sistemice care macină România: indiferența autorităților față de prevenție, față de oameni și față de responsabilitatea guvernării.
De ani de zile, problemele din infrastructura de apărare împotriva inundațiilor sunt binecunoscute. Diguri fragile, canale de desecare necurățate, baraje în pericol de suprasolicitare, păduri tăiate ilegal care expun versanții la alunecări de teren. Și totuși, de fiecare dată când natura își cere tributul, statul pare luat prin surprindere.
Situația din județele Galați și Prahova – deja afectate în trecut – nu mai poate fi pusă pe seama fatalității. În aceste zone, autoritățile nu doar că au ignorat semnalele de alarmă, dar nici măcar nu au început măsuri minime de consolidare sau modernizare a infrastructurii. Fenomenul pare desprins dintr-o comedie tragică, în care „drobul de sare” al lui Ion Creangă stă amenințător deasupra populației, în timp ce guvernanții contemplă pasivi spectacolul dezastrului.
Această lipsă de acțiune este cu atât mai greu de înțeles cu cât există fonduri europene dedicate exact acestui tip de intervenții. În toamna anului trecut, Comisia Europeană a alocat României 1,5 miliarde de euro pentru refacerea infrastructurii afectate de inundații și pentru prevenirea unor noi catastrofe. Unde sunt acești bani? Ce proiecte au fost demarate? Ce comunități au fost protejate? Răspunsul pare să se piardă în birocrația stufoasă și în interesele politice care transformă orice oportunitate într-un teren de joacă pentru clientelism și incompetență.
Responsabilitatea pentru această stare de fapt este împărțită, dar clar identificabilă. La Ministerul Mediului, la conducerea Administrației Naționale „Apele Române” și în alte instituții-cheie se află persoane care au fost numite pe criterii politice, nu profesionale. De altfel, este grăitor faptul că o agenție națională cu rol vital în gestionarea apelor nu are nici măcar un buget aprobat la jumătatea anului, în plin sezon al riscurilor hidrologice.
În același timp, sistemul de intervenție în situații de urgență, deși omniprezent în spațiul public, pare mai degrabă o structură care reacționează tardiv și fără eficiență, decât una care previne și protejează. Iar autoritățile locale sunt adesea mai preocupate de proiecte simbolice sau electorale decât de investiții în infrastructură de siguranță.
Cine e de vină? În primul rând, politrucul din fruntea Ministerului Mediului, Mircea Fechet. Acesta a ajuns acolo doar ca „săgeată” a fostului ministru Costel Alexe, acuzat că a luat mită tablă când era în fruntea aceluiaşi minister.
În al doilea rând, şeful PSD al Agenţiei Naţionale Apele Române, Sorin Lucaci. Acesta este un politruc de duzină care stă ascuns ca un iepure speriat de propria umbră. Nici până acum n-a catadicsit să se prezinte la Comisia de Mediu, deşi acest lucru i s-a solicitat în mai multe rânduri. Ca fapt divers, deşi suntem la jumătatea anului, instituţia pe care o conduce nu are nici până acum bugetul aprobat.
De vină este şi eternul şi ubicuul Raed Arafat, cel care gestionează toate situaţiile de criză şi, după fiecare moment în care eşuează, reuşeşte cumva să-i convingă pe guvernanţi să-i dea mai mulţi bani. Nu trebuie să-i uităm nici pe aleşii locali, care, în loc să aibă o mică preocupare cu amenajarea hidrologică a teritoriului sunt mai interesaţi să schimbe becuri prin comune sau să construiască nişte cămine culturale unde nu merge nimeni.
Realitatea este dureroasă: România este vulnerabilă în fața schimbărilor climatice nu din lipsa resurselor, ci din lipsa viziunii și a voinței politice. Dacă nu se va înțelege urgent că protecția teritoriului și a populației trebuie să devină o prioritate națională, nu doar o temă de campanie, vom continua să asistăm neputincioși la repetarea acelorași tragedii.
Până atunci, statul va continua să plutească, inert, pe valurile propriei neglijențe. Iar cetățenii, cei care plătesc cu casele, pământurile și uneori cu viața, vor rămâne singurii naufragiați într-o țară care refuză să se apere.
