Credința ca ultim scut: moștenirea Papei Francisc

Moartea Papei Francisc nu este doar dispariția unui lider religios, ci un moment de răscruce pentru întreaga lume creștină. A fost un Papă al contradicțiilor, al reformelor curajoase, al milei mai presus de dogmă. Pentru unii, prea modern. Pentru alții, un simbol al speranței și al unei umanități însetate de compasiune.

Dar dincolo de granițele Vaticanului, dispariția sa ridică o întrebare grea: ce facem noi, ca popor, cu valorile creștine moștenite? Le păstrăm, le ducem mai departe sau le uităm în goana după confort și superficialitate?

Papa Francisc a îndemnat mereu la empatie, la apropierea de cei slabi, la redescoperirea umanității pierdute în statisticile lumii moderne. A vorbit despre refugiați, dar și despre rădăcini. Despre iubirea față de aproapele, dar și despre pericolul globalizării lipsite de suflet.

Pentru noi, românii, moartea lui trebuie să fie o chemare la introspecție. Naționalismul sănătos nu înseamnă izolare, ci păstrarea identității într-o lume care ne vrea dizolvați, ca un scut. Într-o Europă care devine tot mai rece spiritual, Papa Francisc a fost unul dintre puținii lideri care au rostit cu voce tare ceea ce mulți creștini simt: fără Suveranitate, fara Credinta, fara Unitate si fara Traditii, nu suntem decât mase de consumatori fără țară.

Poate că nu ne-a reprezentat mereu în viziune. Dar moartea sa ne obligă să redeschidem discuțiile esențiale despre cine suntem și în ce credem. Într-o societate unde tăcerea devine normă, avem nevoie să reaprindem flacăra convingerilor care au ținut viu neamul românesc: credința, apartenența, curajul de a fi diferiți.

Papa Francisc nu mai este. Dar poate că e timpul ca noi să fim mai mult. Mai conștienți. Mai verticali. Mai creștini.