Carmen Zamfirescu: 15 februarie - amintirea a doi părinți fondatori ai culturii și educației românești

Data de 15 februarie este celebrată anual ca Ziua Internațională a Lecturii. Ca scriitor, nu pot decât să mă bucur și să citez ceea ce spunea cronicarul Miron Costin: „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”.

Dar să nu uităm că într-o zi de 15 februarie s-au născut doi români care au o importanță capitală pentru învățământul și cultura românească.

Titu Maiorescu (15 februarie 1840, Craiova- 18 iunie 1917, București), fiul revoluționarului ardelean pașoptist Ioan Maiorescu, descendent al legendarului corifeu al „Școlii Ardelene” Petru Maior (de unde familia Maiorescu și-a luat și numele de familie, înlocuindu-l pe cel originar, Trifu cu Maiorescu) a studiat la Viena, a revenit în România și s-a dedicat culturii și politicii românești, fiind atât Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1889), cât și Ministru al Afacerilor Străine (1910-1913) și chiar Președinte al Consiliului de Miniștri (1912-1913).

Titu Maiorescu rămâne cunoscut mai presus de toate prin critica sa literară și prin faptul că a enunțat „teoria formelor fără fond” în articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română” publicat în „Convorbiri literare”, Nr.19, Anul II, Iași, la 1 Decembrie 1868:

„Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile Revoluției Franceze au străbătut pănă în extremitățile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânele științei din Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăților străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele mărețe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pănă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizațiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista (…)Și primejdioasă în această privință nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament în public, este suficiența cu care oamenii noștri cred și sunt crezuți că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecăței este fenomenul cel mai însemnat în situațiunea noastră intelectuală, un fenomen așa de grav, încât ne pare că este datoria fiecării inteligențe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura română și de a-l denunța pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înțeleagă și să primească sarcina de a-l combate și nimici fără nici o cruțare, dacă nu vor să fie înșiși nimiciți sub greutatea lui (…)Înainte de a avea partid politic, care să simță trebuință unui organ, și public iubitor de știință, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice si reviste literare și am falsificat și disprețuit jurnalistica. Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate, și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publica. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școalelor, am făcut atenee române și asociațiuni de cultură și am deprețiat spiritul de societăți literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea istorico-archeologică și cu secțiunea științelor naturale, și am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut școala de bele-arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul național – și am deprețiat și falsificat toate aceste forme de cultură . ”

A doua personalitate al cărei nume se găsește la temelia Școlii Românești moderne este Spiru Haret (15 februarie 1851, Iași – 17 decembrie 1912, București). A fost primul profesor, pedagog și om politic care s-a încumetat să ducă mai departe reforma educațională făcută de către Alexandru Ioan Cuza prin Legea Instrucțiunii Publice promulgată la 5 decembrie 1864.

Spiru Haret a fost Ministrul Instrucțiunii Publice pentru trei mandate: 31 martie 1897 – 30 martie 1899; 14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904; 12 martie 1907 – 28 decembrie 1910.

Spiru Haret spunea: „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. Regele Carol I ar fi rămas în memoria contemporanilor printr-un sfat dat celor ce primeau sarcina de a forma Guvernul: „Poți face Guvernul cu cine vrei, dar te povățuiesc să-l ții pe Haret la Instrucțiune Publică și să-l lași pe Carada la Banca Națională”.

Sunt două personalități fundamentale pe care România le-a avut în domeniul Școlii și Culturii.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Carmen Zamfirescu este scriitoare. S-a născut la Drobeta Turnu Severin, cea mai veche poartă fluvială românească, oraș a cărui existență depășește două milenii. A scris peste 120 de lucrări (romane, lucrări științifice, lucrări de publicistică, articole).

Cărțile sale, în variantă e-book, se află pe marile site-uri, precum: www.feltrinelli.com,www.itunes.com, www.casadellibro.com, https://www.bol.com/nl,https://www.eurobuch.com,https://www.eurolivro.pt, https://www.dr.com.tr,https://www.e-sentral.com, https://www.buecher.de,https://www.dymocks.com.au,https://www.orellfuessli.ch, htp://www.upcitemdb.com,https://rabattpreisvergleich.de,https://www.smashwords.com, http://www.agapea.com,https://search.rakuten.co.jp, https://www.flipkart.com, alături de nume grele ale literaturii românești și universale.

Cele mai multe dintre romanele doamnei Carmen Zamfirescu sunt axate pe problematica socială, a crizei care a afectat societatea românească de după 1989, cuprinzând experiențe din viața românilor plecați să lucreze în afara granițelor țării pentru a-și ajuta familiile rămase în țară.