Cosmin Matache: România are nevoie de o trezire profundă. România trebuie să-și regăsească mândria și demnitatea

Views: 20

La aproape 35 de ani de la Revoluție, România se găsește la o răscruce istorică, în care spiritul național și valorile identitare par să fie în derivă. Evenimentele recente, precum lovitura de stat din 6 decembrie 2024, sunt ecoul unor procese mai profunde care au subminat, timp de decenii, temelia țării noastre. Această cumpănă nu este doar economică sau politică, ci mai ales existențială. Cine suntem ca popor? Ce valori ne mai definesc? Și, mai ales, cum regăsim drumul pierdut al demnității noastre?

Promisiunile de stabilitate și creștere economică, care au dominat retorica electorală a anului 2024, s-au risipit rapid în fața realității dure. „Ordonanța Săraciei”, care a atras precum un magnet prezența iminentă a Fondului Monetar Internațional (FMI), și-a lăsat amprenta asupra unei societăți deja vulnerabile. Tot ceea ce ne era vândut ca solid înainte s-a dovedit a fi doar o iluzie – o fațadă construită pe promisiuni goale, care ascundea haosul economic, politic și cultural.

Stabilitatea promisă de guvernanți s-a transformat într-o instabilitate profundă, marcată de o nouă campanie electorală și de amenințări internaționale. Părți ale sufletului nostru cultural, coiful și brățările dacice, au fost „pierdute” într-un mod rușinos, exportate ilegal și „traficate” peste granițe. Aceste artefacte, simboluri ale identității noastre, nu sunt doar obiecte pe o listă de inventar, Doamnă Ministru și Domnule Director! Pierderea lor reprezintă o amputare culturală.

Trezirea din iluzie
Privind retrospectiv, este imposibil să nu constatăm că am trăit prea mult timp într-o stare de amorțeală colectivă. Ne-am lăsat seduși de o iluzie confortabilă, crezând că sacrificiile Revoluției din ’89 au deschis un drum ireversibil către libertate și prosperitate. Dar azi, acea libertate se simte încătușată, iar prosperitatea promisă rămâne un ideal îndepărtat.
Vocile celor care ne avertizau – fie că vorbim despre Corneliu Vadim Tudor sau despre alți patrioți români – au fost deseori marginalizate, ridiculizate sau trecute sub tăcere. Acum, încet și dureros, realizăm că avertismentele lor nu erau simple conspirații, ci adevăruri incomode. Am permis ca lanțurile dependenței externe să se strângă în jurul nostru, iar astăzi le simțim greutatea și durerea mai intens ca niciodată.

Instituțiile – umbrele unui stat slab
Poate cea mai mare dezamăgire este trădarea din interior. Instituțiile care ar fi trebuit să ne apere și să ne reprezinte interesele au devenit instrumente ale opresiunii și ale manipulării. Justiția, odată bastion al echității, este acum o arenă a intereselor obscure. Armata, simbol al suveranității, pare să fi pierdut busola, iar cultura – sufletul identității noastre naționale – este marginalizată și uitată.

Spre o renaștere națională
În fața acestor realități, ne rămâne o întrebare fundamentală: ce facem mai departe? Acceptăm resemnați pierderea, sau luăm atitudine pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus? Soluția nu vine din afara granițelor, ci din interiorul fiecăruia dintre noi. România are nevoie de o trezire profundă, de o regăsire a mândriei și demnității naționale.
Aceasta nu este o chemare la nostalgie, ci un apel la acțiune. Să regăsim și să valorificăm valorile care ne-au definit ca popor: solidaritatea, respectul pentru trecut și curajul de a lupta pentru un viitor mai bun. România nu este pierdută, dar renașterea sa depinde de noi.

România trece printr-un moment de cumpănă, dar fiecare criză poartă cu sine șansa unui nou început. Este timpul să încetăm resemnarea și să ne angajăm într-un efort colectiv de reconstrucție. Mândria românilor nu trebuie să rămână o relicvă a trecutului; ea poate și trebuie să devină motorul renașterii noastre naționale.