Cândva, 1 Mai era o zi încărcată de sens. Fie că vorbim despre perioada comunistă, cu toate deformările ei, fie de anii de după aceasta, exista totuși o idee simplă și clară: sărbătoare a muncii, o zi în care omul care muncește era, cel puțin simbolic, așezat în centrul atenției. Astăzi, 1 Mai pare să fi devenit altceva: un weekend prelungit, o fugă la mare, o grătăreală generală, un motiv de a bea mai mult, de a uita mai mult, mai puțin o zi în care ne întrebăm cine muncește cu adevărat în această țară, pentru cine muncește și de ce.
Trăim într-o lume în care un procent relativ mic de oameni trage serios, constant, pe brânci, iar o masă tot mai mare visează la bunăstare fără efort, la salarii mari pentru munci mici, la confort fără disciplină, munca fiind privită ca o pedeapsă, nu ca o cale de împlinire sau demnitate. În acest context, 1 Mai este ca un tablou vechi atârnat strâmb pe un perete nou: îl mai ținem din inerție, ne uităm vag la el, dar nu mai pricepem ce a însemnat și de ce a fost pus acolo.
Există o transformare profundă în felul în care privim munca. În trecut, era dură, uneori nedreaptă, prost plătită, dar avea un sens moral: omul muncitor era respectat, fie el țăran, muncitor, meșter, profesor, medic. Astăzi, imaginea s-a fracturat: munca fizică este desconsiderată – este doar pentru fraierii care sapă sau construiesc; munca intelectuală este cinică – profesorii, medicii, inginerii sunt proști că nu pleacă sau nu cer șpagă, iar munca onestă este luată în derâdere – dacă nu furi, nu te descurci. În locul respectului pentru efort a apărut o altă idolatrie: cea a bunăstării fără efort sau asumare – mașină bună, bani mulți, vacanțe exotice, – întrebarea „ce faci pentru toate acestea?” fiind tot mai incomodă.
Filosofic vorbind, am trecut de la etica muncii, în care valoarea venea din ceea ce construiai, la etica aparenței, în care valoarea vine din ceea ce pari că ești. 1 Mai nu mai e despre oamenii care trudesc, ci despre poza de la iarbă verde, despre story-urile de pe rețele sociale, despre cum să pară că trăim bine.
Și totuși, lumea nu se ține în aer singură. În spatele fiecărei autostrăzi, al fiecărui spital, al fiecărui magazin, al fiecărei fabrici, stau oameni reali, cu nume, cu oase obosite și cu priviri care se sting seara de oboseală. Ei sunt cei pe care nu-i vedem în poze, dar fără de care nimic nu ar funcționa: muncitorii din construcții care se trezesc la 5 dimineața, șoferii de tir care dorm prin parcări, departe de casă, oamenii din fabrici care lucrează în schimburi, nopți la rând, medicii și asistentele care își rod nervii și sănătatea în spitale sufocate, profesorii care țin, cu ultimele puteri, o școală ce se destramă, micii antreprenori care plătesc taxe, salarii, rate, luptând cu birocrația și cu haosul. Ei nu sunt mulți. Statistic, procentul celor care trag serios pentru a susține sistemul, prin taxe, prin producție reală și prin servicii vitale este îngrijorător de mic în raport cu masa celor care doar cer, revendică și consumă.
Societatea se sprijină, ca o clădire șubredă, pe câteva coloane umane și, paradoxal, acele coloane sunt tot mai des ridiculizate, înjurate, exploatate. De 1 Mai, ar trebui să-i vedem pe ei. În schimb, îi acoperim cu muzică dată tare, petreceri, mici și bere, bucurându-ne de roadele unei munci pe care, tot mai des, refuzăm să o recunoaștem și să o respectăm.
În loc să-l vedem ca pe o organizare comună a resurselor pe care le punem laolaltă, îl tratăm ca pe un fel de părinte bogat și responsabil de toate frustrările noastre. Statul să dea: locuri de muncă, ajutoare, subvenții, pensii speciale pentru oricine se declară nedreptățit, scutiri de taxe, bani, bani, bani. Dar statul nu produce, în sine, bogăție. Bogăția se naște din munca reală a oamenilor, din curajul de a întreprinde, din competență, din risc, din disciplină, pentru că atunci când mulți cer și puțini dau, ecuația este imposibilă. Când un procent mic de oameni asigură, prin munca și taxele lor, viața socială a unei mulțimi tot mai mari care se obișnuiește cu ajutorul, este ca și cum ai avea o casă în care doi oameni cară lemne, iar zece stau la căldură și se plâng de frig. Aceasta este tragedia: munca este un destin pentru cei prinși în capcană, cei responsabili, serioși, prea demni să fenteze sistemul, iar nemunca este un drept pentru cei care au învățat să folosească toate portițele, toate ajutoarele, toate eschivele.
De 1 Mai, nu mai celebrăm munca, ci pretenția la bunăstare garantată, indiferent de contribuție.
În adâncul ei, fuga de muncă este fuga de efort. Nu doar fizic, ci și mental și moral. Munca presupune disciplină (să te trezești când nu ai chef, să termini ce ai început, să respecți un standard), sacrificiu (timp, nervi, oboseală, renunțări) și asumare (dacă nu fac eu, nu se face).
Într-o cultură în care confortul a devenit valoarea supremă, munca intră în conflict cu idealul vieții fără stres, pentru că vrem program flexibil, bani mulți, recunoaștere imediată, zero frustrare, iar când realitatea nu livrează acest pachet perfect, începem să blamăm sistemul, țara, politicienii, angajatorii, pe toată lumea în afară de propria noastră refuzare a efortului. Nu toți sunt așa, desigur, dar tendința este clară: o cultură în care munca este văzută ca dușman, iar confortul ca drept natural, independent de contribuție, și atunci, 1 Mai este doar o pauză între două lungi perioade de nemulțumire.
În toată această confuzie, omul care muncește onest rămâne, poate, una dintre ultimele figuri cu adevărat demne ale lumii noastre. El nu cere aplauze, dar își face treaba, nu are timp de filosofii sociale, pentru că știe, instinctiv, că dacă nu muncește, nu are, nu își strigă drepturile la televizor, dar își plătește facturile, ratele, impozitele și nu visează la miracole, ci la zile în care nu este bolnav, nu este nedreptățit, nu este mințit.
De 1 Mai, acest om ar merita o liniște specială, o recunoaștere tăcută: tu ții lumea asta în picioare.
Munca lui este un act de credință, continuând să creadă că are sens să pui cărămidă peste cărămidă, să înveți elev după elev, să salvezi pacient după pacient, să construiești drum după drum, chiar dacă sistemul este nedrept, lumea cinică, iar recunoașterea puțină. Într-o lume în care tot mai mulți vor viață ușoară, omul care muncește din greu, fără să fugă, este, paradoxal, cel mai modern erou tăcut.
Să recucerim 1 Mai nu înseamnă să renunțăm la grătare, la ieșiri, la bucurie. Bucuria este firească, iar odihna este, la rândul ei, un drept câștigat prin muncă, dar poate ar însemna să ne gândim, măcar o dată pe an, sincer, la ce muncă facem și cum o facem, să ne întrebăm dacă nu cumva ne dorim prea mult din ceea ce nu suntem dispuși să construim, să îi privim altfel pe cei care muncesc mai greu decât noi, nu ca pe fraieri, ci ca pe oameni care ne duc, indirect, și pe noi în spate și să nu mai ridicăm în slăvi modele care nu au produs nimic, dar trăiesc din imagine, bani ușori, combinații. Nu toată lumea poate munci la fel. Sunt oameni bolnavi, bătrâni, vulnerabili, care trebuie și merită ajutați, dar între neputință reală și refuz comod există o linie morală subțire, iar societatea care nu mai face diferența între cei care nu pot și cei care nu vor își pierde busola.
Dar ce a mai rămas din 1 Mai? Un fum de mici peste o țară care se sprijină pe umerii tot mai puțini ai celor care trudesc, o sărbătoare a muncii, celebrată de o lume tot mai grăbită să fugă de muncă, o zi liberă, care nu mai știm foarte bine de ce este liberă.
Poate că, în loc să ne plângem de sistem în abstract, ar trebui să ne întrebăm, fiecare, ceva mult mai simplu: ce aduc eu, concret, la masa comună a acestei societăți? Sunt printre cei care produc sau printre cei care doar cer? M-a obișnuit lumea să cred că mi se cuvine totul, sau încă mai știu să respect drumul greu dintre efort și rezultat?
Este posibil ca adevărata evoluție să nu vină din stradă, din politică sau din reforme spectaculoase, ci din această redescoperire intimă: munca, oricât de grea, este singura formă onestă prin care putem cere, cu fruntea sus, o viață mai bună. Și poate că, într-o zi, vom ajunge din nou să nu privim ziua de 1 Mai ca pe o pauză de la viață, ci ca pe o clipă de respect pentru toți cei care nu au pauză de la responsabilitate, pentru că într-o lume în care tot mai mulți vor bunăstare fără efort, cei care încă se ridică dimineața și muncesc sunt ultimele speranțe ale unei civilizații care nu vrea să se stingă. Dincolo de toate acestea, ar putea să ne însoțească un gând simplu, o mică rugăciune pentru demnitatea pierdută: ne salvează munca făcută cu demnitate, cea care dă sens bunăstării și oferă omului un rost, nu cea obținută fără efort.
