Antonio Andrușceac, absolvent de Teologie: „Vindecările din această duminică nu sunt doar evenimente istorice, ci realități vii care ne arată că Dumnezeu lucrează și astăzi în viața omului, atunci când există credință autentică.”
Duminica a patra după marele praznic al Învierii Domnului aduce înaintea credincioșilor o profundă lecție duhovnicească despre lucrarea lui Dumnezeu în lume, arătând cum vindecarea trupească și învierea se împletesc în mod tainic cu credința și milostenia. Pericopele din Faptele Apostolilor și din Evanghelia după Ioan descoperă faptul că Mântuitorul Iisus Hristos continuă să lucreze prin Sfinții Apostoli, iar harul Său devine lucrător în viața celor care răspund cu credință.
În cetatea Lida, Sfântul Apostol Petru îl întâlnește pe Enea, un om țintuit la pat de opt ani. Printr-un cuvânt simplu, dar plin de putere – „Enea, te vindecă Mântuitorul Iisus Hristos” – are loc o minune care schimbă nu doar viața celui bolnav, ci și inimile celor din jur. Enea se ridică îndată, iar cei din Lida și Saron, văzând aceasta, se întorc la Domnul. Nu omul este izvorul vindecării, ci Dumnezeu lucrător prin el.
Un alt moment cutremurător are loc în Iope, unde Tavita, numită și Căprioara, o femeie cunoscută pentru milostenia și faptele sale bune, trece la cele veșnice. Comunitatea, profund îndurerată, mărturisește prin lacrimi cât de mult a însemnat ea pentru cei nevoiași. Chemați de credință, ucenicii îl aduc pe Petru, care, prin rugăciune fierbinte, rostește: „Tavita, scoală-te!”. Moartea este biruită, iar Tavita revine la viață, ca o dovadă vie că iubirea și milostenia nu se sting odată cu trecerea din această lume.
Evanghelia acestei duminici ne poartă apoi la scăldătoarea Vitezda, unde un om suferă de treizeci și opt de ani, lipsit de ajutor și sprijin. În această singurătate apăsătoare, Mântuitorul Iisus Hristos îl întreabă: „Voiești să te faci sănătos?”. Răspunsul său – „Nu am om…” – reflectă drama omului abandonat. Însă acolo unde omul nu găsește sprijin, Dumnezeu Se face ajutor. Prin cuvintele „Scoală-te, ia-ți patul și umblă”, Hristos îi dăruiește vindecarea, arătând că mila și iubirea sunt mai presus de orice rânduială formală.
Minunea, săvârșită în zi de sâmbătă, stârnește împotrivirea iudeilor, dar Domnul arată limpede că binele nu poate fi amânat. Mai mult, întâlnirea ulterioară cu cel vindecat aduce și o atenționare: „Să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”. Astfel, înțelegem că adevărata vindecare este deplină doar atunci când sufletul și trupul sunt în armonie cu voia lui Dumnezeu.
În acest context, Antonio Andrușceac, absolvent de Teologie, subliniază dimensiunea profundă a acestor minuni:
„Vindecările din această duminică nu sunt doar evenimente istorice, ci realități vii care ne arată că Dumnezeu lucrează și astăzi în viața omului, atunci când există credință autentică.”
El adaugă:
„Enea, Tavita și slăbănogul de la Vitezda sunt chipuri ale omului de astăzi – paralizat de păcat, obosit de viață sau lipsit de sprijin. Însă fiecare dintre noi poate auzi chemarea lui Hristos: «Ridică-te!».”
De asemenea, Andrușceac evidențiază rolul milosteniei:
„Faptele bune nu sunt doar gesturi sociale, ci mărturii ale iubirii lui Dumnezeu lucrătoare prin om. Tavita rămâne un exemplu viu că milostenia nu moare niciodată.”
Cele trei minuni prezentate în această duminică transmit câteva adevăruri esențiale pentru viața creștină: credința este cheia prin care Dumnezeu lucrează în viața noastră, milostenia dă sens existenței și rămâne vie chiar și dincolo de moarte, iar Dumnezeu nu îl uită niciodată pe cel singur sau părăsit.
Duminica a 4-a după Paști devine astfel o chemare la ridicare – din boală, din păcat și din deznădejde. Așa cum Enea s-a ridicat din neputință, Tavita din moarte, iar slăbănogul de la Vitezda din suferință, tot astfel fiecare credincios este chemat să se ridice prin credință și să pășească pe calea vieții, în lumina Învierii.
