Sărbătoarea unirii într-o țară dezbinată
Sărbătorile și comemorările au ajuns o rutină executată pe modul „automat”, din purul motiv de „a da bine”. Nici urmă de sentiment. Mergem acolo pentru că trebuie, altfel ce-o să zică lumea? O să ne critice, o să scădem în sondaje… cum să nu fim noi prezenți? Doamne ferește!
Coroana!!! Aia trebuie să fie neapărat acolo, să nu lipsească. Pentru că ăsta e patriotismul! Grupulețe de oameni – cu funcții sau fără – se perindă anual, cu precizia unui ceas elvețian, pe la diverse monumente și le umplu soclul de coroane. Cât mai multe, în fiecare oraș. Stau ghemuite cuminți, una lângă alta, neratând nominalizarea. Înaintașii trebuie să știe clar cine sunt cei care le depun. Altfel, se încurcă socotelile, acolo în evidențele lumii de apoi.
Însă, nimeni nu pare să realizeze că totul s-a transformat într-o ipocrizie cosmică: sărbătorim uniri într-o țară mai dezbinată ca niciodată!
Sărbătorim uniri într-o țară care nu are niciodată „fonduri” pentru a întreține și repara monumentele dedicate eroilor. O țară care a uitat, la propriu, scopul sacrificiului acestora. O țară în care liderii nu-și mai reprezintă alegătorii, ci conduc într-un sprint dement de parcă și-ar dori să-i extermine, cuprinși de-o iubire alienată pentru orice altceva numai pentru unire nu. Discursurile sunt bogate în cuvinte de o morală și prețiozitate ieșite din comun, însă se lovesc de timpanele unor suflete golite de înțelegerea semnificației.
Trist este că, odată intrați în bucla rutinei ăsteia, pare că nu mai avem șanse de a evada în trezire.
