În România, o femeie e atacată la fiecare trei zile — iar statul intervine abia după tragedie. E timpul pentru protecție în timp real!

Într-o Românie care se laudă cu digitalizare și progres, cifrele reci ale parchetelor spun o poveste sângeroasă: 46 de femei ucise și alte 43 care au scăpat ca prin minune din tentative de omor doar în primele nouă luni ale lui 2025. 89 de cazuri, dintre care 77 încadrate la femicid — adică femei ucise pentru simplul fapt că au fost femei.
În spatele fiecărui număr e o viață, o casă, un copil care întreabă „unde e mama”. Și, din păcate, un stat care a venit prea târziu.

Prea târziu

România are, în medie, o tentativă de omor împotriva unei femei la fiecare trei zile. În tot acest timp, instituțiile notează, arhivează, investighează — dar rareori previn.
Actualul sistem de monitorizare electronică, prin brățări, are o logică simplă, dar crudă: sună doar după ce agresorul a intrat deja în perimetrul interzis. Cu alte cuvinte, victima primește alerta exact atunci când pericolul e deja lângă ea.

O lege care poate salva vieți

În fața acestei realități, un grup de parlamentari a depus o propunere legislativă care schimbă paradigma: nu doar constatare, ci prevenție.
Proiectul modifică Legea 146/2021 privind monitorizarea electronică și Legea 217/2003 privind combaterea violenței domestice, introducând un concept nou — „localizarea aproximativă” a agresorului, vizibilă în timp real pentru victimă, doar prin decizie a instanței și cu garanții de confidențialitate.

Astfel, victima ar putea vedea pe o hartă o zonă de risc de circa 1 km față de poziția reală a agresorului. Nu adresa exactă, ci suficient cât să evite pericolul.
E diferența dintre a primi o alertă când ești deja vânat și a ști din timp unde să nu mergi.

Prevenție, nu doar reacție

Proiectul propune și un calendar clar:
– Adaptarea dispozitivelor existente în 30 de zile;
– În caz contrar, achiziția unora noi în 60 de zile;
– Instruirea victimelor pentru utilizarea funcției;
– Supravegherea permanentă de către autorități.

E o măsură proactivă, proporțională și orientată spre viață. Nu dă acces la intimitatea agresorului, dar oferă victimei șansa elementară de a trăi fără frica permanentă de a-l întâlni pe stradă, în fața blocului, în drum spre școală.

„Fiecare zi fără acest instrument poate însemna o viață pierdută”

Este un adevăr dureros, dar necesar: violența domestică nu este o problemă de familie, ci una de stat. Nu e o rușine de ascuns, ci o crimă de prevenit.
Când în Iași, București sau Prahova femeile trăiesc „la ghici”, între două alerte, e limpede că sistemul actual a eșuat.

Statul român are datoria să mute centrul de greutate de la „a interveni după”, la „a preveni”.
Pentru că fiecare zi în care această lege rămâne blocată între comisii și voturi poate fi o zi în care o altă femeie moare.

Violența domestică nu este o statistică.
E o mamă, o fiică, o soră.
Și fiecare dintre ele merită un stat care protejează.