România, sub asediu pe teren propriu: când fotbalul devine armă împotriva suveranității
Într-o Românie care se luptă din greu să își mențină identitatea națională într-un context european tot mai permisiv cu diluarea suveranității, ceea ce se întâmplă în Superliga de fotbal este mult mai mult decât o simplă anomalie sportivă. Este o problemă de demnitate națională, de ordine constituțională și de respect pentru ceea ce înseamnă România ca stat unitar, suveran și indivizibil. Cazul echipei din Miercurea Ciuc, promovată suspect de rapid și beneficiind de privilegii strigătoare la cer, nu este doar o încălcare a regulamentelor FRF — este o sfidare frontală a României.
Fotbalul, noul front ideologic
Echipa din Miercurea Ciuc nu a atras atenția prin performanțe sportive, ci prin scandaluri. De la bun început, promovarea lor a fost însoțită de suspiciuni: stadionul neomologabil, lipsa turnicheților electronici, condițiile precare de acces și securitate. Și totuși, echipa a fost acceptată în elită. Asta ridică o întrebare legitimă: cine i-a sprijinit și de ce? Este posibil ca Federația Română de Fotbal, instituție care ar trebui să protejeze interesele naționale în sport, să se fi transformat într-un complice tăcut al unei agende etnice? Dacă da, ne aflăm în fața unei trădări instituționale fără precedent.
Discriminare pe față: românii, cetățeni de rangul doi?
Incidentul din meciul cu Dinamo București, unde suporterii români au fost gazați și ținuți în afara stadionului deși aveau bilete, în timp ce în tribune erau afișate simboluri maghiare și hărți revizioniste, este o rușine națională. Într-un stat în care Constituția afirmă clar indivizibilitatea teritoriului, să tolerezi asemenea manifestări echivalează cu a accepta un act ostil. Imnul așa-zisului „ținut secuiesc”, difuzat pe un stadion românesc în cadrul unei competiții oficiale, este nu doar o provocare, ci o insultă adusă poporului român.
Dacă un suporter român ar fi îndrăznit să poarte un tricou cu România Mare, ar fi fost imediat sancționat. Amenda, interdicția, dosarul penal sunt reacțiile automate pentru români. Pentru alții, însă, nu doar că nu există consecințe, dar primesc și girul tacit al autorităților. Aceasta nu este egalitate. Este supunere.
Naționalismul nu este extremism – este igienă identitară
A vorbi azi despre identitate națională, despre demnitate și despre respect pentru tricolor este considerat „radicalism”. Însă a promova o echipă care recunoaște public că vrea un lot „cu 80% jucători maghiari” este „diversitate”. Să ceri să nu ai jucători români este, conform FRF, doar o opțiune „culturală”. Ce ar fi dacă un club din Suceava ar declara că vrea doar români în lot? Ar fi exclus pe loc, cu scandal internațional. Aici, însă, totul e permis, pentru că e vorba de „minoritate”.
Dar România nu este o țară minoritară în propria sa Casă. Iar patriotismul nu este un discurs învechit, ci singurul antidot la dezintegrarea tăcută care se produce în fața ochilor noștri.
Nu este vorba doar despre fotbal
Problema nu e sportivă, ci simbolică. Prin aceste fapte aparent izolate — omologări dubioase, toleranță față de simboluri revizioniste, discriminare etnică în selecția jucătorilor — se transmite un mesaj politic periculos: România este slabă, poate fi sfidată, iar suveranitatea ei e negociabilă.
Dar România nu este o linie de tușă pe o hartă. Nu este o lozincă sau un clișeu european. România este o națiune cu drepturi, cu o istorie scrisă în sânge și cu o Constituție care trebuie respectată. Iar orice gest care o sfidează — fie pe terenul de fotbal, fie în instituțiile statului — trebuie să fie tratat ca un act de ofensă națională.
Concluzie: trezirea
România nu trebuie să tolereze sfidări sub acoperirea sportului. Naționalismul sănătos înseamnă vigilență, demnitate și reacție. Nu putem accepta ca fotbalul să devină o platformă de propagandă etnică antiromânească, girată de tăcerea unor instituții. Este momentul ca statul român să spună răspicat: aici este România și aici se respectă România.
Pentru că, dacă nu o facem noi, cine o va face?
