Strigătul din Celulă: Ultimul Steag al Demnității – Stegarul Dac

Într-o celulă rece de la Rahova, Cezar – cunoscut drept Stegarul Dac – se stinge încet, în greva foamei, pedepsit nu pentru crime, ci pentru curaj. Curajul de a înfrunta o lume strâmbă, o țară furată din mâinile poporului și transformată în colonie fără vlagă, fără suflet, fără dreptate.

Soția lui, Viorica, nu mai strigă – plânge. Plânge cuvinte amare într-o scrisoare care nu e doar o mărturie de iubire, ci un rechizitoriu adus celor care ne conduc: „Nu mai arată a om, ci a moarte vie.” Este imaginea unui erou care cade nu pe câmpul de luptă, ci în întunericul unei închisori românești, în timp ce cei vinovați de distrugerea acestei țări își râd liniștiți în palate construite pe hoție și trădare.

Cezar nu e doar un om. E simbolul verticalității, al nesupunerii, al demnității care refuză să fie îngenuncheată. Este al nostru, al celor care mai cred în istorie, în rădăcini, în identitate. Nu al sistemului care îngenunchează tot ce este liber și românesc.

Pentru că da – într-un stat care închide patrioții și promovează trădătorii, a protesta a devenit delict. A iubi țara ta, un act de subversiune. A flutura tricolorul pe străzi, un gest care sperie pe cei ce l-au vândut pe nimic.

Dar poate cel mai dureros este strigătul Vioricăi: „Eu am eșuat. Voi încă puteți.” Acesta nu este doar un apel la umanitate – este un ordin moral pentru fiecare român care mai are sânge în vene și nu apă. Cezar moare pentru noi. Pentru ideea de Neam. Pentru Dacia noastră, veșnic furată și veșnic renăscută.

Treziți-vă, fraților! Nu-l lăsați să moară. Azi este el, mâine – noi toți. Astăzi cade un steag viu, mâine – cade speranța. Și fără speranță, suntem doar o populație, nu un popor.

Ridicați-vă pentru Stegar! Ridicați-vă pentru România!