4 septembrie 1944 – Masacrul de la Aita Seacă: o rană deschisă în istoria României
În toamna anului 1944, când Europa era învăluită de fumul unui război nimicitor, în satul transilvănean Aita Seacă, istoria a lăsat o urmă dureroasă și greu de șters. În ziua de 4 septembrie, într-un context de haos, retrageri militare și absență a autorității, mai mulți militari români au fost capturați, torturați și uciși de localnici maghiari.
Numărul exact al victimelor nu este cunoscut cu certitudine – sursele indică între 13 și 100 de morți – dar faptele petrecute acolo vorbesc despre un act de o brutalitate greu de înțeles în afara contextului unui război care a dezumanizat oameni și a frânt destine.
Contextul unei tragedii
România tocmai întorsese armele împotriva Germaniei naziste, iar zona Aita Seacă se afla într-un vid de putere, după retragerea trupelor germano-ungare și înainte de reinstaurarea administrației românești. În acest spațiu golit de lege și ordine, violențele au erupt – fără justificare, fără milă.
Martorii și documentele ulterioare vorbesc despre execuții, mutilări și acte de cruzime greu de imaginat. Militari români rămași în zonă, izolați sau rătăciți, au fost prinși, batjocoriți și uciși cu o violență neîngrădită. Printre victime s-a numărat și un ofițer român, ucis cu toporul, după ce a fost rănit și încerca să ajungă la punctul de prim ajutor. Cadavrul i-a fost mutilat, iar bunurile i-au fost luate. Ordonața lui a fost ucisă cu o sapă.
Aceste scene nu vorbesc doar despre o crimă, ci despre prăbușirea oricărei umanități într-un moment de confuzie și ură, în care războiul a deschis porțile celor mai întunecate instincte.
Gavrilă Olteanu – mărturia unei intervenții tardive
Câteva săptămâni mai târziu, pe 26 septembrie 1944, Gavrilă Olteanu – comandantul Batalionului de voluntari Brașov – a sosit la Aita Seacă, chemat de localnicii români care trăiseră groaza și ceruseră ajutor. Într-o epistolă adresată liderului țărănist Iuliu Maniu, Olteanu a descris, cu o exactitate tulburătoare, ceea ce găsise la fața locului: „Optsprezece violări grave ale legii”, cadavre mutilate, familii sfâșiate de durere și o comunitate marcată de teroare.
Reacția autorităților a fost târzie. Pentru cei uciși, niciun gest nu mai putea schimba soarta. Pentru istorie, rămâne însă mărturia unei intervenții care încearcă să aducă ordine acolo unde domnise doar dezumanizarea.
O amintire dureroasă, nu o armă
Tragedia de la Aita Seacă nu trebuie folosită niciodată pentru a alimenta ura între români și maghiari. Ea trebuie rememorată cu tristețe, nu cu răzbunare, cu luciditate, nu cu patimă. În acele zile, victimele nu au fost doar niște militari, ci oameni care aveau familii, visuri, speranțe – toate spulberate într-un vârtej de violență fără sens.
În același timp, nu trebuie uitat că, în alte locuri din România acelor ani, au existat și maghiari care au ascuns sau salvat români. Istoria este complexă, iar adevărul nu se poate reduce niciodată la stereotipuri sau generalizări.
Păstrarea memoriei, semn al umanității
După 80 de ani, masacrul de la Aita Seacă rămâne una dintre cele mai întunecate pagini ale războiului pe teritoriul României. Nu există vinovați colectivi, dar există o datorie colectivă de a nu uita. Nu pentru a condamna popoare, ci pentru a învăța din trecut. Pentru ca astfel de fapte să nu se mai repete niciodată – indiferent de context, etnie sau drapel.
(sursa foto: wikipedia)
