Mai mult decât o haină: Ia, simbolul dăinuirii românești

Astăzi, mai mult ca oricând, România îmbracă sufletul în alb și albastru, în roșu și negru, în fire de borangic cusute cu migală și dragoste. Astăzi este Ziua Universală a Iei — și nu sărbătorim doar o piesă vestimentară, ci ceea ce înseamnă ea: o pagină vie din istoria noastră, o punte între generații, o poezie țesută cu acul pe pânză.

Într-o lume care aleargă tot mai repede spre uniformizare, globalizare și uitare, ia românească rămâne o dovadă a identității noastre neșterse. Nu e o modă, e un testament. Nu e un obiect de muzeu, e o declarație de dragoste față de neam și rădăcini.

Fiecare ie e o poveste.
În trecut, fetele și femeile românce nu coseau la întâmplare. Modelele de pe ie aveau sens, aveau coduri, aveau suflet. Erau legende locale, simboluri ale fertilității, ale credinței, ale apartenenței. Se transmiteau din mamă în fiică, ca o moștenire nevăzută, dar veșnic prezentă.

Ia nu doar că îmbrăca trupul — ea îmbrăca speranțele, durerile, visele unei întregi comunități. Fiecare cusătură însemna o rugăciune, o dorință, o nădejde. Astăzi, într-o eră digitală, în care „tradiție” devine uneori un cuvânt prăfuit, ia ne strigă tăcut: nu uita cine ești!

Este un act de rezistență culturală să porți ia.
Naționalismul autentic nu înseamnă ură față de ceilalți, ci iubire profundă față de propriile rădăcini. Să porți ia nu e doar un gest estetic — este un manifest tăcut, dar puternic, că ne pasă de ceea ce suntem. Că nu lăsăm trecutul să fie îngropat sub betoane și ecrane.

Prin ia românească spunem lumii că aici, în acest colț de Europă, s-a născut o cultură cu profunzime, cu finețe, cu răbdare. Spunem că românul a știut dintotdeauna să transforme lucrul mărunt — firul, pânza, timpul — într-un obiect de artă și de suflet.

Ia unește.
Ea nu are vârstă, nu are statut social, nu are granițe. În sate și în orașe, la evenimente sau în zile obișnuite, românii o îmbracă azi cu mândrie. Din Bucovina până în Oltenia, din Basarabia până în diaspora, ia vorbește aceeași limbă: a dragostei față de moștenirea noastră.

Ea ne leagă de bunici, de părinți, de poveștile din copilărie. Ne leagă de doinele cântate în șezători, de horele din poieni, de Duminicile în care satul întreg mergea la biserică îmbrăcat în straie de sărbătoare. Ne reamintește că suntem parte din ceva mai mare, mai profund — din sufletul unui neam.

Astăzi, România își poartă inima la vedere.
Când vedem o ie, nu vedem doar o bluză frumoasă — vedem dârzenia femeilor de la țară, gingășia fetelor de altădată, rezistența unei identități care a trecut prin focul istoriei. Vedem țărâna de acasă, codrul verde, și cerul senin din baladele noastre.

De aceea, dragi români, purtați ia! Nu doar azi. Purtați-o ori de câte ori vreți să vă simțiți aproape de sufletul acestui pământ. Ori de câte ori simțiți că lumea vă cere să uitați cine sunteți. Purtați ia ca pe un scut împotriva uitării.

Pentru că ia nu e doar o haină. Este România cusută în timp.

La mulți ani, ie românească! La mulți ani, suflet românesc!

Sursa foto: matricea.ro