Într-o țară binecuvântată cu pământ fertil, cu o tradiție agricolă adânc înrădăcinată în istorie și cu generații de fermieri care și-au dedicat viața gliei, România își îngroapă – cu o nepăsare revoltătoare – propria industrie a zahărului. Nu din lipsă de voință populară, ci dintr-o combinație otrăvitoare de guvernare incompetentă, interese externe și o lipsă crasă de viziune națională.
Cândva un bastion al economiei rurale și o mândrie a suveranității alimentare, industria zahărului românesc a fost împinsă în prăpastie. În 2025, doar două fabrici locale mai luptă pentru supraviețuire. Restul? Închise, vândute sau abandonate. În timp ce fermierii nu mai au cui vinde sfecla, iar consumatorul român plătește mai mult pentru un zahăr tot mai rar, statul român asistă impasibil. Nu întâmplător, acest colaps coincide cu invazia pieței de zahăr ucrainean – ieftin, fără taxe, dar cu un preț uriaș plătit de noi toți: moartea producției autohtone.
Agrana România, liderul pieței și simbolul unei industrii încă în picioare, înregistrează pierderi, închide fabrici (cum e cea din Buzău, „temporar”) și reduce dramatic producția: de la 286.000 de tone în anii trecuți, la doar 73.000 tone în 2024/2025. Adevărul e că Agrana, cu capital austriac, își poate muta oricând investițiile. Dar România rămâne cu praful de pe tobe și cu 431 de angajați în pericol să-și piardă locurile de muncă.
Singura rază de speranță, Fabrica Premium Luduș, reînviată de o antreprenoare româncă, Mihaela Neagu, a înfruntat singură un sistem care parcă lucrează împotriva ei. Cu toate că și-a triplat afacerile, a intrat pe pierdere. Când nu ai sprijin de la stat, când importurile necontrolate îți sufocă piața, iar materia primă lipsește din cauza unei politici agricole incoerente, patriotismul economic e greu de susținut doar din buzunarul propriu.
Ce face Guvernul României în tot acest timp? Cei responsabili pentru politicile agricole, pentru comerțul exterior și pentru protejarea producătorului român ridică din umeri, trimițând semnale de indiferență criminală. Nu există nici strategie pentru relansarea culturii de sfeclă, nici vreo intenție de a reglementa valul de zahăr ucrainean care ne sufocă. În loc să fim o țară producătoare, autosuficientă și exportatoare, am fost transformați într-o piață de desfacere pentru marfă ieftină și uneori dubioasă, importată fără discernământ.
Aceasta nu e doar o criză economică. E o criză de identitate națională. Dacă nu ne putem apăra nici măcar resursele agricole, dacă lăsăm să moară fabrici românești cu zeci de ani de tradiție, dacă stăm cu mâinile în sân în timp ce marile lanțuri ne dictează ce și de unde cumpărăm, atunci încotro ne îndreptăm? Ce le lăsăm copiilor noștri? Zahăr din import și povești despre ce era cândva România?
Zahărul românesc se topește, iar odată cu el, o bucată din demnitatea noastră economică. Nu mai e timp de amânări. Fără o renaștere industrială națională, fără o protecție reală a producătorului local și fără o guvernare care să-și iubească pământul și oamenii, ne vom trezi într-o țară în care nu mai avem nimic românesc – nici în câmpuri, nici în farfurii.
Este timpul să spunem STOP! Să cerem măsuri concrete, să ne apărăm producătorii și să ne recâștigăm controlul asupra a ceea ce ne aparține. Zahărul este doar începutul. România merită mai mult. România trebuie să renască!
