18 iunie 1951 – Începutul deportărilor în Bărăgan: drama a zeci de mii de români din zona de graniță cu Iugoslavia

Pe 18 iunie 1951, regimul comunist din România a declanșat una dintre cele mai mari operațiuni de deportare internă din perioada postbelică. Într-o singură noapte, peste 40.000 de oameni au fost ridicați din casele lor din zona de vest a țării și trimiși în câmpia Bărăganului, într-o acțiune brutală care a urmărit „curățarea” unei fâșii de 25 de kilometri de-a lungul graniței cu Iugoslavia.

Această deportare în masă a fost rezultatul tensiunilor crescânde dintre liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu-Dej și liderul iugoslav Josip Broz Tito. În contextul rupturii dintre Stalin și Tito (1948), regimul de la București a considerat că populația din vestul țării – formată din români, sârbi, germani, bulgari, aromâni și chiar foști chiaburi sau persoane „necooperativizate” – reprezenta un „pericol” pentru stabilitatea internă și pentru controlul total al granițelor.

Planificare în stil stalinist

Operațiunea a fost pregătită în secret de Securitate, cu sprijinul Miliției și al armatei. Cei vizați nu fuseseră condamnați penal, nu aveau dosare de urmărire serioase și nu participaseră la acțiuni împotriva statului. „Vinovăția” lor era colectivă și vag definită: locuiau într-o zonă considerată strategică și instabilă din punct de vedere ideologic.

În noaptea de 17 spre 18 iunie, oamenii au fost somați să-și strângă bagajele în câteva ore și să urce în vagoane de marfă, fără să li se spună unde merg sau pentru cât timp. Împreună cu femei, bătrâni și copii, au fost transportați spre o destinație necunoscută – câmpia Bărăganului, o zonă pustie, neamenajată, unde li s-a cerut să-și construiască singuri adăposturi și să-și refacă viața de la zero.

„Satul meu în mijlocul pustiei”

În Bărăgan, deportații au fost așezați în 18 localități nou-înființate, unde au trăit ani întregi sub supravegherea strictă a Securității. Nu aveau voie să părăsească zona, nu li se recunoștea niciun drept de proprietate, iar existența lor era marcată de sărăcie, muncă forțată și lipsuri. Au fost constrânși să își construiască bordeie din lut, să lucreze în agricultură sau pe șantiere, în condiții inumane.

Printre deportați s-au numărat foști moșieri, refugiați din Basarabia, chiaburi, membri ai partidelor istorice, dar și copii orfani și persoane fără nicio legătură politică.

Deportările au durat până în 1956, când, pe fondul destalinizării și a revoluției din Ungaria, autoritățile comuniste au permis treptat reîntoarcerea acestor oameni în localitățile lor de origine. Cu toate acestea, mulți nu și-au mai regăsit casele, terenurile sau identitatea de dinainte.

O rană deschisă în istoria recentă

Deportarea în Bărăgan rămâne unul dintre cele mai puțin discutate episoade ale represiunii comuniste din România. Este o pagină de istorie care vorbește despre teroarea de stat, despre modul în care oameni nevinovați au fost transformați în „inamici ai poporului” doar pentru că locuiau într-un loc „greșit”.

Multe dintre victimele deportărilor au murit în Bărăgan, în anonimat, fără cruci, fără morminte. Altele au trăit o viață întreagă cu stigmatul „dușmanului clasei muncitoare”.

În ultimii ani, demersurile de comemorare – monumente, simpozioane, mărturii orale – au început să recupereze memoria acestui act de barbarie instituțională. Este o datorie morală, nu doar față de cei deportați, ci și față de generațiile care trebuie să înțeleagă cât de ușor libertatea poate fi anulată de un regim totalitar.

(sursa foto: magicfm.ro)