35 de ani de la prima mineriadă – când se va face dreptate?

Se împlinesc 35 de ani de la ceea ce a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai rușinoase și criminale episoade ale istoriei recente: Mineriada din 13-15 iunie 1990. Atunci, pe caldarâmul Pieței Universității, libertatea a fost călcată în picioare cu bocancii unei puteri care se pretindea democratică, dar acționa cu brutalitatea unui regim comunist în agonie. Tineri români – neînfricați, demni, înarmați doar cu conștiință și curaj – au fost bătuți, arestați, umiliți. De ce? Pentru că au cerut dreptate. Pentru că au îndrăznit să viseze o Românie cu adevărat liberă.

Astăzi, în 2025, istoria pare să-și fi scos din nou ghearele. Dosarul Mineriadei se judecă încă, într-un ritual absurd al amânărilor și tergiversărilor. Nici până acum nu avem condamnări definitive, iar adevărul rămâne îngropat sub straturi de complicități politice, rețele de influență și tăcere oficială. Ion Iliescu și Petre Roman au fost din nou inculpați, dar la fel de bine ar putea fi premiați pentru cât de bine au fost protejați de „justiția independentă” a tranziției. Într-o Românie în care cei care au comandat represiunea sunt încă liberi, ce speranță să mai aibă poporul pentru adevăr?

Și totuși, de ce această tăcere oficială? Pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci – o represiune sângeroasă asupra propriei populații – nu este doar o pată de istorie, ci o continuitate. Un model. O strategie de suprimare a voinței populare care s-a metamorfozat, dar nu a dispărut.

Din bastonul minerului la botul digital al cenzurii

Dacă în 1990 libertatea era zdrobită cu bâtele minerilor, astăzi e sufocată cu algoritmi, cu cenzură, cu amenințări și cu discreditare. Cine îndrăznește să critice sistemul e luat pe sus de jandarmi sau este redus la tăcere în online. Conturile sunt blocate, opiniile șterse, jurnaliștii independenți ostracizați. Alegerile sunt viciate, iar voința poporului este, din nou, ignorată.

Ne aflăm într-o nouă mineriadă – una fără trenuri, dar cu servere. Una fără căști și bastoane la vedere, dar cu camere de supraveghere, mandate abuzive și procurori obedienți. Ne întoarcem într-o epocă a fricii bine camuflate sub slogane europene, a unei dictaturi moi, dar eficiente. O epocă în care orice voce care deranjează este redusă la tăcere cu metode „moderne”, dar cu aceeași intenție bolșevică: control total.

România profundă nu uită

România nu este doar Bucureștiul politic sau studiourile televiziunilor cumpărate. România este satul care încă mai poartă doliu pentru copiii plecați. Este pensionarul care a fost mințit din 1990 încoace. Este tânărul care nu mai are loc să vorbească liber nici măcar pe internet. Este memoria celor căzuți în Piața Universității și speranța celor care încă mai cred în cuvântul „libertate”.

„Puterea se teme, din nou, de opinia liber exprimată.” Și pe bună dreptate. Pentru că o putere care se teme de cuvinte, de idei, de oameni simpli – este o putere ilegitimă. O putere care repetă, sub alte forme, greșelile și crimele trecutului.

România merită mai mult

România nu poate fi salvată de la centru. România va fi salvată de jos în sus, din conștiința oamenilor, din memorie, din adevăr. România merită dreptate pentru morții săi. România merită libertate pentru copiii săi. România merită conducători care nu bat cetățenii, nici cu bastonul, nici cu cenzura, nici cu dispreț.

Nu uităm 13-15 iunie 1990. Nu acceptăm represiunea din 2025.
Până nu va fi dreptate, România va rămâne un stat captiv al trecutului. Iar noi, cei care scriem, care vorbim și care refuzăm să tăcem, suntem datori să o spunem clar: România nu va fi îngenuncheată a doua oară!

Naționalistul