AdministrațieAnalizăPolitichieSocial

România amanetată: Datoria care ne distruge viitorul

Datoria publică a României a explodat la un nivel halucinant: 210 miliarde de euro. Nu este doar o cifră uscată dintr-un raport tehnic, ci piatra de moară pe care fiecare român o va târî după el în anii ce vin. Ne împrumutăm fără măsură, fără viziune, fără rușine. Și, mai grav, fără nicio responsabilitate față de generațiile viitoare.

Statul român funcționează ca un parior falit care, în loc să își strângă cureaua și să-și plătească datoriile, merge din nou la cămătari sperând că „merge și așa”. Dar nu merge. Cu o dobândă de 7,5%, în opt ani vom plăti dublu față de ce am împrumutat. Da, dublu. Fără să mai luăm vreun leu în plus. E matematică, nu retorică.

Peste jumătate din această uriașă gaură este în euro și dolari. Asta înseamnă că fiecare fluctuație a cursului valutar ne lovește ca un baros în ceafă. Scumpiri în lanț, inflație importată, salarii și pensii care devin hârtie igienică în fața realității economice. Când euro crește, nu doar benzinăria sau supermarketul suferă — ci tot sistemul social se clatină.

Cei care ne-au adus aici se ascund în spatele lozincilor: „Avem nevoie de investiții”, „Sunt vremuri grele”, „Toate țările se împrumută”. Dar niciuna nu o face cu atâta inconștiență. Niciuna nu merge cu frâna de mână trasă și ochii închiși spre zid. România o face. Cu veselie.

Guvernanții au transformat împrumutul public într-o seringă de morfină electorală. Ne injectează cu promisiuni, sporuri, pensii și salarii mărite, pe datorie. Dar vine momentul în care morfina nu mai ține, iar realitatea economică cere plata. Și nu o cere în aplauze sau voturi.

E timpul ca românii să întrebe, răspicat: „Cine răspunde pentru această catastrofă?” Nu putem continua să acceptăm datoria ca pe o fatalitate. Nu este un cutremur. Nu este o pandemie. Este o alegere. Una politică. Iar cei care au ales pentru noi trebuie să dea socoteală.

Până atunci, să nu ne amăgim: România nu e în pragul colapsului financiar. România e deja în cădere liberă. Întrebarea reală este: ne mai putem salva înainte să atingem fundul prăpastiei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *