Există o scenă care a făcut înconjurul planetei: Joe Biden, cel mai puternic om al lumii, termină un discurs, se întoarce spre stânga, apoi spre dreapta, întinde mâna către o persoană invizibilă și rămâne blocat, cu o privire goală, așteptând ca cineva, oricine, să vină să-l recupereze și să-i spună încotro să meargă. Acea secundă de rătăcire absolută, de deconectare totală de la realitate, nu mai este doar apanajul Casei Albe. O vedem zilnic, aici, în România, o vedem în ochii, în gesturile și în tăcerile lui Nicușor Dan.
Funcția de Președinte al României, cu solemnitatea și responsabilitatea ei, a fost subminată de însăși esența acestui fenomen. Nicușor Dan a devenit Joe Biden-ul nostru național, ndu prin politică externă, ci prin acea stare perpetuă de confuzie, prin acea incapacitate cronică de a se localiza în timp și spațiu. Îl privim și avem senzația acută că, dacă nu l-ar trage cineva de mânecă, ar rămâne nemișcat în mijlocul unei intersecții, calculând integrale în timp ce țara claxonează furios în jurul lui. Este portretul liderului care nu știe unde se află și, mai tragic, nu are nicio idee despre ceea ce trebuie să facă.
Prima asemănare frapantă este cea fizică, a prezenței scenice. La fel ca Biden, care pare adeseori surprins de propriile cuvinte, Președintele Nicușor Dan pare permanent surprins de propria funcție. Când apare în fața camerelor, ai impresia că a fost adus acolo cu forța, trezit dintr-un somn adânc și aruncat în fața unor microfoane a căror utilitate nu o înțelege deplin. Acea privire fixă, ușor încețoșată, care nu focalizează interlocutorul, este marca înregistrată a omului decuplat. Biden se uită la jurnaliști și pare că vede fantomele trecutului. Președintele Nicușor Dan se uită la români și pare că vede ecuații abstracte plutind în aer. Niciunul nu vede oamenii; niciunul nu vede urgența.
Este o formă de autism politic. Îl întrebi despre criza energetică și el răspunde despre o teoremă din anii ’70. Îl întrebi despre inflație și el se uită în gol, parcă încercând să-și amintească dacă a încuiat ușa la Cotroceni. Această absență mentală este terifiantă, căci un lider trebuie să fie prezent, alert și conectat. Președintele Nicușor Dan este, la fel ca Biden, un pasager în propria mașină, așezat pe locul din dreapta, în timp ce vehiculul național rulează necontrolat spre prăpastie.
Tragedia mandatului Președintelui Nicușor Dan, și similitudinea cu cel al lui Biden, este lipsa de orientare spațială și strategică. Joe Biden are nevoie de cartonașe pe care scrie ”Așază-te aici”, ”Vorbește acum”, ”Ieși prin stânga”. Avem senzația că Președintele Nicușor Dan funcționează după același manual de instrucțiuni pentru începători, dar a pierdut pagina cu ”Rezolvă problemele țării”.
El nu știe unde se află România pe harta priorităților globale și interne. Se comportă ca și cum ar fi șeful unui ONG de apartament, nu Comandantul Suprem al unei națiuni, se pierde în detalii insignifiante, rătăcește prin subsolurile instanțelor de judecată naționale, în timp ce clădirea de deasupra arde. Este definiția liderului somnambul. Merge prin instituțiile statului, semnează hârtii (sau refuză să le semneze), dar spiritul lui nu este acolo, ca un bunic lăsat singur în gară și care a uitat în ce tren trebuia să se urce. Această dezorientare nu este doar o gafă simpatică, ci un pericol național. Când Președintele României nu știe unde este Nordul, toată structura de sub el intră în derivă, ministerele nu mai lucrează și proiectele naționale stagnează, pentru că nimeni nu dă direcția. Dar cum să dai direcția când tu nu știi unde ești?
Joe Biden a devenit etalonul unei inerții aproape paralizante. Reacții întârziate, pași mici, vorbire tărăgănată. Președintele Nicușor Dan este corespondentul românesc perfect al acestei stări. Totul la el se întâmplă cu încetinitorul. O decizie vitală pentru țară care ar trebui luată în 24 de ore durează două luni.
Această letargie vine din aceeași sursă: confuzia. Când nu știi ce ai de făcut, eziți. Când nu înțelegi mecanismul din fața ta, ți-e frică să apeși pe butoane. Președintele Nicușor Dan stă în fața panoului de control al României ca un om care vede pentru prima dată un avion. Se uită la butoane, le atinge timid, se sperie, se retrage. Între timp, avionul național pierde altitudine.
Absența sa din dezbaterile publice cruciale, refuzul dialogului cu partenerii sociali și tendința de a se izola în turnul său de fildeș al ”corectitudinii” birocratice, nu sunt semne de integritate, ci de incapacitate de a gestiona ritmul și complexitatea guvernării prezidențiale. Această lentoare prezidențială nu este o dovadă de prudență, ci de paralizie, o amenințare la adresa stabilității și progresului României într-un context european și global din ce în ce mai dinamic și imprevizibil.
Este exasperant pentru cetățeanul care trăiește în ritmul alert al secolului XXI să fie condus de oameni blocați într-un timp suspendat. Biden pare blocat în anii ’80, Președintele Nicușor Dan pare blocat într-o bibliotecă atemporală. Niciunul nu are viteza de reacție necesară crizelor actuale. Sunt lideri analogici într-o lume digitală, lideri statici într-o lume dinamică.
Să ne amintim de momentele în care Biden începe o frază și uită sfârșitul ei sau când îl confundă pe președintele Egiptului cu cel al Mexicului. Președintele Nicușor Dan are propriile lui momente de ”scurtcircuit”: conferințele de presă în care se contrazice, momentele în care promite reforme naționale, sau când anunță triumfător lucruri care nu se întâmplă.
Nu este minciună premeditată, ci mai degrabă o inadecvare cognitivă la realitate. El crede sincer că, dacă a gândit ceva, s-a și întâmplat, confundă intenția cu fapta, exact așa cum Biden confundă amintirea cu prezentul. Ambii trăiesc într-o realitate paralelă, construită de consilieri care încearcă disperați să le mascheze rătăcirea.
Vedem în jurul Președintelui Nicușor Dan, la fel ca și în jurul lui Biden, o armată de ”interpreți”, oameni care vin după el să explice: ”Domnul Președinte a vrut să spună că…”, ”Domnul Președinte s-a referit la…”. Un lider adevărat nu are nevoie de traducători pentru propriile fapte, un lider rătăcit, însă, are nevoie de ghizi permanenți.
Acest cor de voci menite să-i justifice incoerențele nu face decât să sublinieze și mai mult vulnerabilitatea poziției sale, transformând Cotroceniul într-un teatru al absurdului, unde rolul principal este jucat de un șef de stat debusolat, iar publicul este format din cetățeni care își pierd, încetul cu încetul, speranța în capacitatea de guvernare a propriului stat. Credibilitatea României pe scena internațională, dar mai ales în ochii propriilor cetățeni, este erodată constant de această lipsă de coerență prezidențială.
Cea mai tristă parte a acestei comparații este singurătatea. Joe Biden pe scena goală, căutând ieșirea, este o imagine a singurătății absolute. Președintele Nicușor Dan, izolat în biroul său de la Cotroceni, certat cu toată lumea, neînțeles și neînțelegând nimic, este la fel de singur. Este singurătatea omului care nu aparține locului. Președintele Nicușor Dan nu este om politic, nu este administrator, nu este lider; este un accident al istoriei, un glitch în sistem, la fel cum mulți americani simt despre președinția lui Biden – o paranteză bizară. Ne uităm la el și nu vedem răutate. Vedem doar o imensă neputință, un om depășit, un om mic într-o haină prea mare, care a intrat într-o cameră, a uitat de ce a intrat, și acum așteaptă jenat să se termine programul ca să poată pleca acasă. Problema este că noi suntem blocați în acea cameră cu el.
Această singurătate prezidențială, cultivată sau impusă, nu este doar o dramă personală, ci o rană deschisă pentru întregul sistem democratic. Un Președinte izolat, deconectat de realitatea țării, nu poate fi un lider eficient, ci doar o marionetă a circumstanțelor sau, mai rău, o sursă constantă de instabilitate. Nicușor Dan, în rolul său de Președinte-Biden, nu ne arată doar fragilitatea sa, ci și fragilitatea unui sistem care permite o astfel de rătăcire la cel mai înalt nivel.
În cele din urmă, asemănarea dintre Președintele Nicușor Dan și Joe Biden nu este doar o glumă amară, ci un avertisment istoric. Imperiile și națiunile nu mor întotdeauna cu zgomot, sub asediu. Uneori, ele mor în liniște, conduse de oameni care privesc în gol, care dau mâna cu aerul și care nu știu unde se află. Suntem pasagerii unui vas fantomă, la cârma căruia stă un Președinte adormit, visând că navighează, în timp ce noi ne scufundăm încet în ceața propriei noastre alegeri. Nicușor Dan nu știe ce să facă, dar tragedia este că nici noi nu mai știm cum să-l trezim. El este Președintele României, un simbol mut al unei națiuni care, sub privirea sa rătăcită, își caută, la rândul ei, drumul.
