România se împrumută din nou, de data aceasta pentru a cumpăra tancuri
România va achiziționa 270 de tancuri noi, în cadrul unui contract care ajunge la aproape 8 miliarde de euro fără TVA. Ministerul Apărării Naţionale anunță că a cerut Parlamentului aprobarea pentru a începe procedura de atribuire a contractelor din programul de înzestrare „Tanc principal de luptă”. Scopul este creșterea capacității operaționale a armatei, pentru a putea îndeplini atât misiunile de apărare a țării, cât și angajamentele internaționale, se arată într-un comunicat de presă emis de MApN.
Într-o perioadă de criză economică, cu un deficit bugetar periculos și cu împrumuturi externe din ce în ce mai costisitoare, regimul de la București decide să investească miliarde de euro în achiziția de tancuri. La prima vedere, decizia poate părea justificată prin nevoia de securitate națională, mai ales în contextul războiului din Ucraina. Însă, o analiză mai atentă scoate la iveală faptul că această alegere este, în mare parte, una reflexivă, bazată pe o mentalitate militară depășită și pe presiuni externe.
Realitatea de pe fronturile moderne, în special în Ucraina, ne arată că tancurile au devenit vulnerabile în fața dronelor, a artileriei de precizie și a armelor antitanc portabile. Confruntările recente nu mai sunt câștigate cu blindate grele, ci cu tehnologie, mobilitate și informație. Cu toate acestea, România pare că rămâne blocată într-o logică a înzestrării de tip Război Rece, ignorând lecțiile evidente ale conflictelor actuale.
Unul dintre motivele invocate frecvent pentru astfel de achiziții este apartenența la NATO. Desigur, interoperabilitatea cu aliații este importantă, dar aceasta nu implică automat cumpărarea de tancuri. NATO nu dictează tipul de echipamente, ci rezultatul: o armată eficientă, pregătită și compatibilă cu standardele alianței. România ar fi putut investi în capabilități moderne, drone, apărare aeriană, război cibernetic, dar a ales o variantă discutabilă ca utilitate.
Mai mult, decizia este profund influențată de jocuri de interese economice și politice. Contractele de înzestrare militară vin adesea la pachet cu promisiuni de offset, investiții sau sprijin diplomatic. De multe ori, achizițiile nu urmăresc doar interesul național, ci și favorizarea unor relații bilaterale sau satisfacerea unor presiuni externe. Este greu de crezut că această decizie este pur tehnico-militară, în condițiile în care bugetul educației și al sănătății rămân subfinanțate.
Întrebarea reală nu este dacă România are nevoie de armată, ci dacă își construiește o armată potrivită secolului XXI, iar în acest moment, răspunsul pare să fie nu. Tancurile nu ne vor salva de riscurile hibride, de atacurile cibernetice sau de propaganda digitală, despre care se discută la toate colțurile. Ne împrumutăm masiv pentru a cumpăra armament cu valoare simbolică, nu strategică. Iar asta, într-un stat cu infrastructură șubredă, servicii publice deficitare și o populație din ce în ce mai vulnerabilă economic, ar trebui să stârnească revoltă, nu aplauze.
