Guvernarea cu demisia pe masă sau semnul slăbiciunii guvernării

În managementul modern, capacitatea de a aduce la un acord părți cu interese diferite este un criteriu fundamental al eficienței. Din punct de vedere democratic, coalițiile guvernamentale presupun compromis, dialog și împărțirea responsabilității. Practica șantajului politic cu „plecarea” contravine spiritului bunei guvernări și slăbește încrederea cetățenilor în instituții, dă impresia de haos, compromite ideea de coaliție și de democrație funcțională. Este o presiune „în formă continuată”, care poate duce la blocaj instituțional.

În loc să întărească stabilitatea aceste gesturi transmit mesajul că decizia depinde de un singur om, ceea ce se apropie mai degrabă de reflexe autoritare decât de practici democratice. Coaliția, în cazul nostru, este obligată să respecte  principiile bunei guvernări așa cum sunt definite inclusiv la nivelul Uniunii Europene: participare (implicarea actorilor relevanți în decizie, nu excluderea lor); transparență (explicarea clară a deciziilor, nu jocuri de culise); responsabilitate (asumarea deciziilor, nu fuga de răspundere); eficiență și coerență (adoptarea celor mai bune soluții pentru interesul public, nu pentru un orgoliu personal).

„Modelul” cu demisia permanent fluturată este un semn că România funcționează mai mult prin improvizații politice și prin jocuri de putere personale decât printr-o guvernare predictibilă, responsabilă și orientată spre binele comun. Un bun premier sau lider local ar trebui să transmită:

„Indiferent de diferențele dintre noi, găsim soluții pentru țară/comunitate”,

nu:

„Dacă nu e ca mine, plec!”, sau

„Ori faceți cum vreau eu, ori plec”, sau

„Dacă nu e ca mine, guvernul cade, țara intră în criză.”

Astfel de mesaje reprezintă nu altceva decât un apel la emoții și crize artificiale. Este și o atitudine incomodă față de colegi/parteneri, care consideră că sunt tratați ca subordonați sau opozanți, nu ca pe parteneri egali.

Consultarea, dialogul și negocierea, atitudinea față de partenerii de coaliție, fiecare având drepturi și responsabilități, arată un stil managerial democratic. Argumentele, analizele și compromisurile constructive, acestea sunt instrumentele de lucru democratice. Ele vor transmite un mesaj public cu efect asupra stabilității: „Suntem o echipă, putem gândi diferit, dar găsim împreună cea mai bună soluție pentru cetățeni”, ceea ce crește încrederea și predictibilitatea, oamenii simt că instituțiile sunt solide, nu dependente de un singur individ.

Când există divergențe, se creează grupuri de lucru, se implică experți independenți, se caută soluții „win-win”.

În concluzie, democraticul construiește pe termen lung, chiar dacă procesul este mai lent. El a devenit simbol al leadershipului democratic în situații de criză. Un „lider de criză”  profund ancorat în mecanismele democratice nu amenință niciodată cu demisia pentru a-și impune punctul de vedere. El convinge prin discurs, viziune și argumente strategice, construiește o coaliție politică în care toți partenerii colaborează pentru binele comun.

Autoritarul câștigă pe termen scurt (obține ce vrea prin presiune), dar pierde pe termen lung: imagine, legitimitate și încredere. Când un astfel de lider contemporan (fie premier sau altceva) spune repetitiv „am demisia pe masă”, nu arată forță, ci lipsă de instrumente democratice de negociere.

Într-un stat matur democratic, stilul de guvernare „cu demisia pe masă” ar fi sancționat rapid, atât de opinia publică, cât și de partenerii politici. În România însă, pare că a devenit o „tehnică” tolerată și chiar repetată la toate nivelurile – de la premier până la administrația locală.