Vremurile vin și trec, omul rămâne: Ioan Slavici, vocea din trecut care strigă pentru pace, unitate și cultură

Născut în Șiria, județul Arad, la 18 ianuarie 1848, a fost al doilea copil din cei cinci ai Elenei, provenind dintr-o familie de cărturari, și ai lui Savu Slavici, cojocar, o meserie des întâlnită acolo. A fost de mai multe ori închis, atât în România, ca presupus spion austrie-ungar, cât și de Austria, ca naționalist român. Slavici povestește despre copilărie: ”O copilărie fericită, chiar dacă, ajuns la vârsta mea, și după toate deziluziile, o văd înspăimântător de frumoasă.” A frecventat școala ”greco-ortodoxă” din sat, apoi a finalizat în Arad școala primară, unde a învățat limba maghiară și germană, într-un mediu multicultural.

Între 1860 și 1864, a urmat primele clase la liceul maghiar, cu greutăți din cauza limbii, dar s-a implicat în Societatea de lectură a elevilor români, coordonată de Mircea V. Stănescu. În 1865, s-a transferat la liceul german din Timișoara, iar în 1866, a participat la o serbare românească, recitând poezia ”Răsunet” de Mureșanu. În anii următori, a învățat la liceul maghiar din Arad, apoi s-a împrietenit cu Mihai Eminescu, relație care avea să dureze toată viața.

Debutul său literar a fost în 1871, în revista ”Convorbiri literare”, cu comedia ”Fata de birău”, apoi, împreună cu Mihai Eminescu, a organizat serbarea panromânească de la Putna. A fost redactor la ”Timpul” (1877-1880), laolaltă cu Eminescu și Caragiale. La începutul carierei, a ocupat funcții în biserică și a scris nuvela ”Popa Tanda”. La București, a lucrat ca secretar, profesor și redactor, iar în 1875 s-a căsătorit cu Ecaterina Szöke, în acea perioadă începând colaborarea cu Caragiale și Coșbuc, editând revista ”Vatra” și scriind piese de teatru și nuvele pline de înțelepciune și dor de glorie.

A călătorit la Viena și Budapesta, iar între 1877 și 1881, a fost profesor la Liceul ”Matei Basarab” din București, predând limba română și filosofia. În 1880, publica nuvelele ”Budulea Taichii” și ”Moara cu noroc”. În 1882, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, apoi s-a stabilit la Sibiu, unde a fondat ziarul ”Tribuna” pentru drepturile românilor. Din cauza discursurilor și articolelor sale, a fost prizonierul politic al vremurilor, fiind condamnat la un an de închisoare, dar ulterior eliberat. În anii următori, a scris drame și memorii, devenind cetățean român în 1892, continuând să promoveze valorile naționale și cultura românească prin operele și inițiativele sale. A fondat reviste, a publicat romane și nuvele care reflectă sensibilitatea și suferința unui popor în căutarea identității, fiind mereu în slujba adevărului și a destinului naționale. În ciuda tuturor încercărilor și a perioadelor de persecuție, Ioan Slavici a rămas un model de noblețe și devotament pentru valorile spirituale ale neamului românesc, fiindcă și în fața celor mai grele încercări, credința în lumina adevărului și în puterea neamului nostru nu s-a stins niciodată. La sfârșitul vieții sale, obosit de suferințe, s-a refugiat la familia sa din Panciu, unde și-a găsit odihna duhovnicească, odihnă care i-a fost dată în Biserica Sfântului Ierarh Teodosie, aproape de rădăcinile și destinul său. În memoria sa, cuvintele duhovnicești și omagiile cunoscuților arată că Slavici nu a fost doar un scriitor de excepție, ci și o ființă plină de înțelepciune și avânt duhovnicesc, ale cărui fapte și valori vor rămâne mereu în inimile românilor.

Ioan Slavici a fost un ziarist militant, un luptător pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, un apărător al valorilor naționale și un critic al războiului. Pentru aceste convingeri, a plătit un preț greu, fiind încarcerat de două regimuri opuse, care vedeau în el o amenințare la adresa puterii lor. Ironia sorții face ca, astăzi, să ne amintim de el într-o Românie dezbinată, măcinată de naționalism și înstrăinată de valorile sale autentice. Privind în oglinda trecutului, vedem cum aceeași teamă de opinie și aceeași tendință de a reprima vocile critice continuă să ne bântuie și astăzi, la un secol distanță.

În acest context, este esențial să ne întrebăm ce am învățat din viața și opera lui Ioan Slavici și cum putem aplica aceste lecții în prezent. Am reușit să construim o Românie unită, prosperă și justă, așa cum visa el? Am reușit să ne depășim diviziunile și să ne unim forțele pentru un viitor mai bun? Sau suntem încă prizonierii trecutului, incapabili să învățăm din propriile greșeli și să construim o națiune demnă de moștenirea lui Ioan Slavici?

În perioada în care a activat ca ziarist în Imperiul Austro-Ungar, Slavici a militat cu ardoare pentru românism, scriind articole în ziarul Tribuna pe care el însuși l-a înființat. Aceste scrieri, adeseori incomode și critice, l-au adus în conflict cu Partidul Național Român din Ardeal și i-au atras o primă condamnare la închisoare, fiind considerat un agitator și un spion român. Ironia este că, după Unirea din 1918, Ioan Slavici a fost condamnat din nou la închisoare, de data aceasta de către regimul românesc, pentru colaboraționism. Acuzația era că, în timpul ocupației germane, ar fi colaborat cu autoritățile străine. Oare această condamnare nu ar trebui să ne pună pe gânduri în legătură cu capacitatea noastră de a accepta opinii diferite și mai ales, în legătură cu valorile pe care se bazează societatea noastră?

Această situație paradoxală ridică o întrebare tulburătoare: oare ziaristul Ioan Slavici avea o problemă cu propriile sale convingeri, sau cele două regimuri, austro-ungar și românesc, aveau aceeași problemă, apărarea unor interese politice care nu erau în interesul public și frica statală față de opiniile și susținerea acestora de către o minoritate, fie ea și intelectuală? Astăzi, la 100 de ani de la moartea sa, aceste întrebări rămân valabile, iar răspunsul pare să fie, din păcate, același. Mai mult ca oricând, trebuie să ne amintim de curajul și de determinarea lui Ioan Slavici de a spune adevărul, chiar și atunci când acesta era incomod și periculos.

În umbra implacabilă a istoriei, când soarta încă nu-i scosese la iveală adevărata mână a judecății, el își așternea gândurile în scris către Nicolae Iorga, în anul 1907, cu doisprezece ani înainte ca destinul să-l poarte în fața tribunalului, unde avea să fie condamnat pentru ”colaboraționism” la cinci ani de închisoare: „Iubite amice, Sunt acum douăzeci şi mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oara vorba că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare. Am fost dar şi eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a. c. vorbele: «s-au încredinţat că nu mai au nimic de aşteptat». Durerea mi-e însă mare mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ţi-a făcut mărturisirea aceasta. Sunt şi eu „de dincolo” şi-mi cunosc fraţii cum numai puţini Ii vor fi cunoscand, iar aici am venit om făcut. Încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, ori mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvară i-au înstrăinat de România. Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din Împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina – decât în unele ținuturi copleșite de evrei. Dacă e vorba de cultură economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc ”Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e paraginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultura economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia. Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte. Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri. Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importantă ce i se dă valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să țină lumea seama de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvârșește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor. E cu toate acestea adevărat și azi că soarele pentru toți românii la București răsare. Dacă lumina e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România. Oameni cu judecata dreaptă au fost aceea dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici. Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze. Salutări frațești. Măgurele, 20 Iulie, 1907. Ioan Slavici”

Un alt aspect care merită menționat este faptul că Slavici a fost un om al dialogului și al compromisului, chiar și în momentele cele mai dificile, încercând întotdeauna să găsească soluții pașnice și constructive pentru problemele cu care se confrunta națiunea română, respingând extremismul și violența. Această atitudine este cu atât mai importantă astăzi, într-o lume marcată de conflicte și de intoleranță. Să ne inspirăm din exemplul lui Slavici și să încercăm să construim punți de legătură între oameni, în loc să ridicăm ziduri de ură și neîncredere!

Ioan Slavici a fost un vizionar care a pledat pentru o Românie federală, în care fiecare regiune să-și păstreze identitatea și specificitatea, iar unirea românilor să se realizeze pe plan cultural și spiritual. Era convins că România nu era pregătită pentru o unire administrativă și că unitatea trebuie să se manifeste prin diversitate, nu prin uniformizare sau subjugare. Acesta este un mesaj extrem de relevant și astăzi, într-o Europă care se confruntă cu tendințe centrifuge și cu provocări identitare și poate că, dacă am fi ascultat mai atent vocea lui Slavici, am fi reușit să evităm multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi, în România și în Europa.

Într-un moment în care viziunile despre viitor încă se conturau, el anticipa o Europă modernă, cu țări care își caută identitatea prin cultură și limbă vorbită, și nu prin politici naționaliste, pledând pentru pace și împotriva războiului, considerându-l o soluție imorală, folosită de oamenii incapabili de alte soluții. De fapt, Slavici a fost un pacifist convins, un om care a înțeles că războiul nu aduce decât suferință și distrugere și că singura cale de a construi un viitor mai bun este prin dialog, cooperare și respect reciproc. Să ne amintim de aceste cuvinte și să ne luptăm pentru o lume în care pacea să fie o realitate, nu doar un ideal!

Ioan Slavici credea cu tărie că educația și cultura sunt cheile pentru progresul unei națiuni. A fost un susținător al școlii românești din Transilvania, a contribuit la înființarea de biblioteci și a promovat lectura și scrisul, înțelegând că o națiune educată și cultivată este o națiune puternică și capabilă să facă față provocărilor, construindu-și un viitor prosper. Să ne inspirăm din acest crez și să investim în educație și cultură, pentru a crea o Românie mai bună pentru toți!

Cu toate acestea, vocea sa a fost adeseori ignorată, denigrată și interpretată cu rea-voință. Chiar și după ce a ieșit din închisoare, în 1919, Nicolae Iorga, un alt intelectual marcant al vremii, a avut o atitudine ostilă și ingrată față de Slavici, care reflectă o realitate tristă a culturii românești, și anume tendința de a-i marginaliza și de a-i ataca pe cei care gândesc diferit și care au curajul de a spune adevărul, chiar dacă acesta este incomod.

La 100 de ani de la moartea lui Slavici, România se confruntă cu aceleași probleme pe care el le-a denunțat cu atâta vehemență: dezbinare, naționalism exacerbat, lipsă de educație și falsificarea istoriei. Vedem cum valorile culturale sunt ignorate și tradițiile sunt uitate sau alterate. Această superficialitate și lipsă de viziune sunt o trădare a idealurilor lui Slavici și a tuturor celor care au luptat pentru o Românie unită, prosperă și educată.

Slavici nu și-a dorit ca românii să fie doar uniți teritorial, ci să împărtășească aceleași valori, aceleași idealuri și aceeași dragoste pentru cultură și limbă, căci unitatea nu înseamnă uniformizare, ci respectarea și valorificarea diversității. Din păcate, în România de astăzi, vedem cum minoritățile sunt adeseori marginalizate și discriminate, iar identitățile regionale sunt ignorate sau suprimate. Să ne amintim de mesajul lui Slavici și să ne luptăm pentru o Românie în care fiecare cetățean, indiferent de etnie sau religie, să se simtă acasă!

Este esențial să ne amintim că Ioan Slavici a fost un promotor al dialogului și al toleranței și a crezut cu tărie că numai prin comunicare și înțelegere reciprocă putem depăși prejudecățile și animozitățile și putem construi o societate mai bună. Să ne inspirăm din acest crez și să ne luptăm împotriva extremismului și a urii, pentru o Românie în care fiecare cetățean să se simtă respectat și valorizat!

Într-o lume în care identitatea națională este tot mai des folosită ca instrument de manipulare și dezbinare, este esențial să ne întoarcem la valorile și idealurile propuse de Slavici: unitate prin diversitate, respect pentru cultură și limbă, toleranță și dialog. Să nu uităm că el a fost un militant pentru pace și împotriva războiului, un promotor al valorilor democratice și un apărător al drepturilor omului. Aceste valori sunt mai relevante ca oricând astăzi, într-o lume marcată de conflicte și de extremism.

Slavici a fost un exemplu de curaj și consecvență în apărarea convingerilor sale. Nu s-a lăsat intimidat de puterea politică și nu a făcut compromisuri cu adevărul. A plătit un preț greu pentru toate acestea, dar a rămas fidel idealurilor sale până la sfârșit. Să ne inspirăm din acest curaj, să nu ne fie teamă să ne exprimăm opiniile și să ne luptăm pentru ceea ce credem, chiar și atunci când este dificil! Să ne amintim că numai prin curaj și perseverență putem schimba lumea în bine!

Să ne amintim de cuvintele sale profetice: ”Națiunea nu este o simplă aglomerare de indivizi, ci o comunitate spirituală, legată prin limbă, istorie, tradiții și idealuri comune”! Să ne angajăm să construim o astfel de comunitate, în care fiecare cetățean să se simtă respectat, valorizat și parte a unui proiect național mai larg. Să ne inspirăm din curajul și consecvența lui Slavici și să nu ne lăsăm intimidați de cei care vor să ne dezbine și să ne manipuleze!

Căpetenia mândriei și a conștiinței românești, Ioan Slavici, nu și-a pierdut niciodată demnitatea de jurnalist și nici pe cea de scriitor, chiar dacă furtunile vremurilor au încercat să-l doboare. Slavici, învingând timpul prin operele sale, rămâne totuși ascuns undeva, în spatele gării din Panciu, iar nedreapta uitare a celor care nu au înțeles valoarea lui nu poate șterge lumina pe care a lăsat-o în cultură și în conștiința neamului, chemând mereu cititorii să-l descopere și să-i urmeze exemplul de curaj, verticalitate și iubire de adevăr.

În fața neîndurătoarei treceri a timpului și a forțelor care modelează istoria, Ioan Slavici ne aminteșe că „Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei” și astfel, în tumultul istoriei, suntem chemați să ne definim nu doar prin apartenența la un prezent efemer, ci și prin capacitatea de a ne ridica deasupra limitărilor și de a lăsa o amprentă pozitivă asupra viitorului, transformând fiecare provocare într-o oportunitate de a construi o lume mai bună și mai dreaptă pentru toți cei care vor urma.

”Scriitorimea nu-i pasă, lumea nu-i pasă. Și-atunci, cu ce să începem curățenia în societatea românească de astăzi?” se întreba Ioan Slavici, iar întrebarea lui răsună și azi ca un apel urgent la conștiință. Într-o lume adeseori surdă la adevăr și nepăsătoare față de valori, cuvintele lui ne provoacă să privim mai adânc, să ne asumăm responsabilitatea individuală și colectivă, și să începem chiar noi – fiecare în cercul său – procesul de curățenie morală și intelectuală, fără de care progresul autentic rămâne doar un ideal gol.

Ciprian Demeter