Specialiștii noștri spulberă teoria prezenței secuilor în anul 600 d.H. pe teritoriul actual al Transilvaniei

Subiectul prezenței secuilor și românilor în Transilvania este unul extrem de sensibil și adesea politizat. Totuși, istoria și arheologia oferă dovezi solide că românii (populația romanică – daco-romană și post-romană) au fost prezenți în Transilvania înaintea sosirii secuilor, care sunt un grup maghiarizat venit mult mai târziu în zonă. Iată argumentele esențiale, pe baze istorice, arheologice și lingvistice:

1. Prezența daco-romană și continuitatea romanică

După cucerirea Daciei de către romani (106 d.Hr.), zona Transilvaniei devine parte a Daciei romane, cu o rețea vastă de orașe, drumuri, castre și așezări rurale. După retragerea aureliană (271 d.Hr.), populația romanizată nu a dispărut, ci a continuat să trăiască în zonă, procesul fiind numit de istorici continuitate daco-romană.

Dovezi:

• Toponimia (numele locurilor) din Transilvania păstrează numeroase forme latinești vechi, greu de explicat altfel decât prin prezența unei populații romanizate.

  Articole similare

  • 
    Bijuteriile lui Napoleon s-au dus după Coiful de la Coțofenești și brățările dacice

    octombrie 19, 2025
  • 
    18 octombrie 1599 – Ziua în care Mihai Viteazul a deschis poarta Unirii la Șelimbăr

    octombrie 18, 2025

• Cuvinte românești păstrate în graiurile transilvănene care arată evoluții fonetice specifice unei latinități locale (ex: „fier”, „fâneață”, „moară” – termeni rurali, nu bisericești sau de elită).

• Arheologia a descoperit în Transilvania numeroase așezări și necropole din perioada post-romană (secolele IV–VIII), care arată continuitate de locuire.

2. Secuii apar în surse mult mai târziu

Secuii sunt menționați în documente abia în secolul al XII-lea – XIII-lea, și nu sunt un popor autohton în Ardeal. Originea lor exactă este controversată, dar majoritatea istoricilor maghiari și români recunosc că secuii au fost colonizați de regii maghiari în estul Transilvaniei pentru apărarea graniței.

Dovezi:

• Prima mențiune clară a secuilor în documente: 1116, dar fără localizare. În Transilvania apar abia în secolul XIII (documentul „Gesta Hungarorum” – discutabil, dar anacronic).

• Documente regale ungare arată că secuii au fost trimiși în estul Transilvaniei pentru a păzi granița regatului, nu erau acolo deja.

• Nicio dovadă arheologică solidă care să ateste prezența secuilor în Ardeal înainte de venirea maghiarilor (sec. IX–X).

3. Românii sunt menționați în Transilvania înainte de secui

Există documente din secolul al XIII-lea care menționează explicit români în zone unde secuii încă nu erau prezenți. De asemenea, termenul „valah” (vlah) apare frecvent, indicând o prezență stabilă și autohtonă.

Exemple:

• 1222 – Diploma Andreanum, emisă de regele Andrei al II-lea pentru sași, face referire la „pământurile vecinilor valahi”.

• 1247 – Diploma cavalerilor ioaniți, dată de regele Bela al IV-lea, arată că în Oltenia și sudul Transilvaniei erau deja formațiuni românești (țări) conduse de voievozi locali – ceea ce implică o populație stabilă și organizată.

4. Secuii nu au o limbă proprie

Limba secuilor este maghiara, ceea ce susține teoria că aceștia au fost maghiarizați în timp. Dacă ar fi fost o populație autohtonă distinctă, ar fi trebuit să-și păstreze o limbă proprie. Singurul element etnic distinct la secui este identitatea culturală formată în cadrul Regatului Ungariei, nu în afara lui.

Concluzionăm:

Românii (romanici) erau deja în Transilvania ca rezultat al procesului de romanizare a dacilor și continuității populației locale. Secuii au venit mult mai târziu, în Evul Mediu, ca parte a unei colonizări organizate de coroana ungară. Nu există nicio dovadă istorică, lingvistică sau arheologică care să ateste prezența secuilor în Transilvania înainte de români.

Aducem inclusiv dovezi arheologice:

1. Așezări și necropole post-romane în Transilvania (sec. III–VIII)

După retragerea administrației romane din Dacia (271 d.Hr.), populația locală romanizată nu a dispărut, ci a continuat să trăiască în așezările existente.

✔️ Dovezi:

• Bratei (jud. Sibiu) – necropolă din secolele IV–VII, cu morminte care prezintă continuitatea culturii daco-romane. Au fost descoperite ceramică lucrată cu mâna și roata, obiceiuri funerare de tip romanic.

• Mediaș (jud. Sibiu) – descoperiri similare: morminte cu inventar romano-bizantin, datate sec. V–VII.

• Morești (jud. Mureș) – așezare locuită continuu din perioada romană până în secolul VII.

• Sebeș-Podul Priporului (jud. Alba) – urme de locuire daco-romană post-retragere.

Aceste situri arheologice arată că o populație romanizată a continuat să trăiască în Transilvania mult după retragerea armatei și administrației romane. Nu este o „golire” de teritoriu, așa cum susțineau unii istorici maghiari în trecut.

2. Lipsa urmelor secuiești înainte de secolul XII

✔️ Dovezi:

• Niciun sit arheologic databil înainte de secolul al XII-lea nu poate fi atribuit secuilor. Nu există ceramică, arme, unelte, locuințe sau morminte care să poată fi identificate ca secuiești înainte de colonizarea oficială organizată de regii Ungariei.

• Primele urme secuiești sunt din secolele XII–XIII, în zona Târgu Secuiesc, Odorhei, Sfântu Gheorghe, odată cu formarea scaunelor secuiești ca organizații militare și administrative.

Dacă secuii ar fi fost prezenți anterior în Ardeal (înainte de romani sau înainte de maghiari), ar fi trebuit să lăse urme arheologice vizibile – lucru care nu s-a întâmplat.

3. Continuitatea în ceramică, locuire și cultură

• Tipurile de ceramică grosieră descoperite în așezările din secolele IV–VIII din Transilvania sunt similare cu cele din sudul Dunării, de unde proveneau coloniști romanizați. Această unitate de stil susține ideea unei continuități romanice nord- și sud-dunărene.

• În contrast, ceramica și uneltele din cultura maghiară timpurie (cultura de tip „Karos”) apar abia în secolul IX–X și sunt ușor de deosebit de cele românești sau romanice.

4. Densitatea așezărilor daco-romane vs. absența celor secuiești timpurii

• Hărțile arheologice ale Transilvaniei (realizate de institute de arheologie din România și Ungaria) arată zeci de așezări daco-romane și post-romane între secolele III–VIII în Ardeal.

• În contrast, primele așezări secuiești apar doar după ce Ungaria medievală îi colonizează deliberat în estul Transilvaniei, ca paznici ai graniței orientale.

Surse academice și arheologice:

• Hadrian Daicoviciu – Dacii (Editura Științifică, 1965)

• Ștefan Pascu – Voievodatul Transilvaniei (vol. I–II)

• Radu Vulpe – Continuitatea daco-romană în Transilvania (articole în „Dacia” – revistă de arheologie)

• Ioan Aurel Pop – Românii și maghiarii în secolele IX–XIV

• Alexandru Madgearu – The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum: Truth and Fiction

Concluzie finală:

Arheologia confirmă fără echivoc că:

• În Transilvania au existat comunități daco-romane și romanice stabile după 271 d.Hr.

• Nu există urme ale vreunei „invazii” sau înlocuiri totale de populație.

• Secuii nu lasă urme arheologice până în Evul Mediu Târziu (secolele XII–XIII), ceea ce indică faptul că nu au fost nici autohtoni și nici prezenți anterior romanilor în Transilvania.

Este o revendicare des întâlnită în discursurile secuilor, susținând că ar fi fost prezenți în Transilvania încă din anul 600 d.Hr. Totuși, această afirmație nu este susținută de dovezi istorice și arheologice credibile. Iată de ce:

1. Lipsa oricăror dovezi arheologice timpurii (sec. VI–VII) pentru prezența secuilor

• Arheologia nu a identificat niciun sit, mormânt, ceramică sau artefact databil în secolul VI–VII care să poată fi atribuit populației secuiești.

• Situri din această perioadă există în Transilvania, dar ele aparțin culturilor migratoare sau populațiilor local-romane, nu unor comunități maghiare sau secuiești.

2. Contextul istoric al secuilor

• Secuii sunt considerați o ramură maghiară, colonizată în Evul Mediu, mai precis începând cu secolul XII, când regii Ungariei au început să-i așeze în estul Transilvaniei ca o grupă militară specială, de pază a granițelor.

• Niciun document medieval nu susține o prezență secuiască anterioară acestei perioade.

3. Analiza limbii și a culturii

• Limba secuilor este o dialectală a maghiarei, o limbă care apare în zona Carpaților de abia în Evul Mediu târziu.

• Nu există dovezi de continuitate culturală sau lingvistică care să ducă secuii înapoi în secolul VI–VII în Transilvania.

4. Revizuirea surselor istorice și a legendelor

• Unele surse medievale maghiare (ex. „Gesta Hungarorum”) sunt cronici scrise mult mai târziu, conțin multe elemente legendare sau exagerate.

• Anul 600 este puțin probabil din punct de vedere istoric, pentru că în acea perioadă pe aceste teritorii se aflau grupuri diverse (goți, gepizi, avari, slavi), dar niciun grup identificabil ca „secui”.

Dovezi din surse internaționale

1. Studii genetice – continuitate în populațiile transilvănene

• Un articol din BMC Genomic Data analizează ADN-ul mitocondrial a peste 700 de români din provinciile istorice, inclusiv Transilvania. Comparativ cu cele din Muntenia, Moldova și Dobrogea, populația transilvăneană este genetic similară cu grupurile din Europa Centrală, sugerând o continuitate demografică veche în regiune, fără semne de migrație recentă de secui sau maghiari.

2. Perspective istorico-geografice internaționale

• Un studiu publicat în MEK (Magyar Elektronikus Könyvtár) referitor la „Țara Românilor” din Transilvania menționează că primele documente care vorbesc despre români (blachi) în zona sud-carpatica apar chiar din prima parte a secolului XIII. Cu toate acestea, nu există dovezi scrise sau arheologice concludente care să ateste prezența lor înainte de acest moment .

3. Istoricul Norman Stone și dezbaterea continuității daco-romane

• Cel britanic Norman Stone a contestat teoria continuității daco-romane, susținând că românii ar fi migrat în Transilvania din Balcani după retragerea romană. Deși abordarea sa este controversată, lucrarea sa este recunoscută academic pentru rigurozitatea surselor citate și analiza istoriografică.

4. Perspective arheologice complexe (Kurt Horedt)

• Arheologul Kurt Horedt a identificat numeroase așezări post-romane în Transilvania. În același timp, el subliniază dificultăți de clasificare etnică strictă a descoperirilor: piesele pot indica comuniuni culturale, dar nu pot fi atribuite sigur unei populații etnice specifice, mai ales în lipsa unor tipare clare forensice.

5. Imperceptibilitate arheologică a secuilor înainte de Evul Mediu

• Conform unor date sintetizate în Wikipedia (secțiunea „History of Transylvania”), artefactele maghiare datate de la 900–1000 d.Hr. au fost identificate în regiune, inclusiv morminte cu rit funerare specifice migrației ungare. Nu există vestigii arheologice databile anterior care să susțină prezența secuilor în Transilvania .

6. Urme genetice din epoca preistorică și migraționistă

• Un studiu în forumul Eupedia privind genomul populațiilor scythiene timpurii din Transilvania arată o diversitate genetică înregistrată în epoca migrațiilor, dar niciuna dintre aceste linii nu persistă până după perioada celtică. Asta sugerează că schimbările populaționale au fost frecvente, dar nu au menținut o continuitate specifică secuilor.

Pe scurt:

Revendicarea că secuii ar fi fost în Transilvania încă din anul 600 este un mit, fără susținere științifică.

Dovezile istorice și arheologice arată clar că secuii au venit mult mai târziu, în evul mediu, fiind colonizați de regatul Ungariei.

Alte surse:

1. Ioan-Aurel Pop – Românii și maghiarii în secolele IX–XIV. Geneza statului medieval în Transilvania

2. Radu Vulpe – Contribuții la problema continuității daco-romanilor în Transilvania

3. Hadrian Daicoviciu – Dacii (1965)

4. Alexandru Madgearu – The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum: Truth and Fiction

5. Nicolae Edroiu – Istoria Transilvaniei. Volumul I (până la 1541)

6. Florin Curta – The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c.500–700

(sursa foto: adevărul.ro)

http://PANAIT MARIAN