Brâncuși la 150 de ani: Coloana unui neam care nu îngenunchează

În atelierul său din Paris, departe de Hobița copilăriei, a dus cu el liniștea bisericilor de lemn din Gorj, simplitatea troițelor de la răscruce, cumințenia țăranului român și geometria ascunsă a motivelor noastre populare. Într-o epocă în care Europa căuta febril noi forme de expresie, el a avut curajul să simplifice, să reducă, să esențializeze. A făcut ceea ce numai spiritele cu adevărat ancorate în rădăcină pot face: a transformat tradiția în avangardă.

Cine privește astăzi ansamblul de la Târgu Jiu – Coloana fără sfârșit (Coloana Infinitului), Masa Tăcerii, Poarta Sărutului – nu vede doar un monument. Vede un legământ. Un legământ între jertfă și eternitate. Între pământ și cer. Între neam și istorie.

Brâncuși a înțeles ceva ce noi, uneori, uităm: că identitatea nu se proclamă zgomotos, ci se trăiește profund. El nu a făcut discursuri naționaliste, dar a sculptat în piatră esența românească. Nu a fluturat steaguri, dar a ridicat o coloană care pare că străpunge cerul pentru toți eroii neamului.

Într-o lume globalizată, în care identitățile par să se dizolve, exemplul lui Brâncuși este mai actual ca oricând. El ne arată că universalitatea nu se obține prin imitare, ci prin autenticitate. Că nu trebuie să renunți la rădăcini pentru a fi modern. Dimpotrivă: cu cât rădăcina este mai adâncă, cu atât coroana este mai înaltă.

România are nevoie astăzi de mai mult Brâncuși. Nu doar în muzee, nu doar în manuale, nu doar în aniversări rotunde. Ci în felul în care ne privim istoria, cultura, valorile. În felul în care ne respectăm creatorii. În felul în care ne învățăm copiii că a fi român nu este o simplă întâmplare geografică, ci o responsabilitate culturală.

Să nu uităm că Brâncuși a fost refuzat la început. Că lucrările lui au fost contestate. Că modernitatea lui a fost greu de înțeles. Dar timpul – singurul critic infailibil – i-a dat dreptate. Astăzi, numele lui este rostit cu respect în marile muzee ale lumii. Iar România este pomenită prin el.

La 150 de ani de la nașterea sa, poate că cea mai potrivită omagiere nu este doar o ceremonie, ci o reîntoarcere la sens. La esență. La verticalitate.

Pentru că Brâncuși nu ne-a lăsat doar sculpturi. Ne-a lăsat o lecție: aceea că un popor mic poate da lumii valori uriașe. Că dintr-un sat din Gorj se poate ridica o coloană care să atingă infinitul.

Și poate că, privind spre acea coloană, ar trebui să ne întrebăm nu cât de sus a ajuns Brâncuși, ci cât de sus suntem noi dispuși să ne ridicăm.