Când copiii flămânzi sunt uitați, iar corupții prosperă

Există momente în istoria unei națiuni când rușinea nu mai poate fi acoperită cu vorbe. România trăiește astăzi unul dintre acele momente. Țara care odinioară se mândrea cu școlile sale, cu dascălii ei respectați și cu copiii dornici de carte, a ajuns să piardă milioane de lei destinați celor mai sărmani dintre elevi – nu din lipsă de fonduri, ci din nepăsare, incompetență și dispreț față de propriii cetățeni.

Douăzeci și unu de milioane de lei. Atât valorează, în ochii guvernanților, speranța unor copii care vin la școală flămânzi, desculți și fără ghiozdan. Banii aceștia trebuiau să le asigure rechizite, îmbrăcăminte, o masă caldă, poate chiar un motiv să nu abandoneze școala. Dar birocrația și lenea administrativă au fost mai puternice decât bunul-simț.

Cum e posibil ca o țară europeană, membră a Uniunii, să piardă fonduri destinate copiilor, în timp ce demnitarii își votează majorări salariale și își instalează neamurile pe funcții publice? Cum se poate ca, într-un stat în care peste o treime dintre copii trăiesc în sărăcie, autoritățile să lase să se scurgă printre degete banii care ar fi putut salva destine?

Aici nu mai vorbim doar despre incompetență. Este un act de trădare socială. Când îți bați joc de copiii țării tale, îți bați joc de viitorul ei. Când îi condamni la frig, la umilință și la abandon școlar, nu mai e vorba de o greșeală administrativă – este o crimă morală împotriva națiunii române.

România nu se poate clădi pe nepăsare. Viitorul acestei țări nu se va ridica din birourile luxoase ale miniștrilor, ci din clasele reci în care învățătorii încă mai cred că educația e o misiune sfântă. Fiecare leu pierdut înseamnă un copil lăsat în întuneric. Fiecare zi de întârziere înseamnă o speranță spulberată.

Este timpul ca această tăcere să înceteze. Este timpul ca cei care se joacă de-a guvernarea să răspundă. Pentru că România nu poate merge înainte cu stomacul gol și cu sufletul golit de speranță.

Copiii acestei țări sunt adevăratul ei viitor. Cine îi uită, trădează România. Cine îi lasă flămânzi, își pierde dreptul moral de a-i conduce.

România demnă începe acolo unde încetăm să tolerăm nedreptatea. Și acolo unde un popor își apără copiii, se aprinde din nou flacăra speranței.