O lume strâmbă…
Sunt uimită de usurința unor prea mulți mocirliți moral în a-i critica pe alții, chiar și pentru faptul că respiră! Sunt pioși și-și fac cruci mărunte și dese, pe măsura caracterului lor, la fiecare trecere pe lângă o biserică – fie că sunt în autobuz, mașina proprie sau per pedes. Discursurile abundă de Dumnezei, sfinți, treimi și alți serafimi, de li se încurcă limba stâlcindu-le numele.
Ar fi în stare să treacă de la un cult la altul, într-o secundă, și chiar să le îmbrățișeze pe toate – dincolo de ideologie, simbolistică și estetică. Și-ar umple pereții cu Cristoși desenați pe un cadran de ceas, în brațele unor Marii evadate în 3D, cu ochii găuriți de axul limbilor. Sau cu un Budha, sugrumat de un lănțișor pe care odihnește o cruce. S-ar arunca în genunchi la picioarele preoților, în timp ce fața lor prelungă ar încerca, fără succes, să mimeze credibilul. Orice pentru bani, faimă, glorie.
Dincolo de toate astea, însă, sacrul e pustiu, arid, sterp, golit de orice. Profanul, în schimb, e verde, des, plin de păduri virgine în care animalele sălbatice se zbenguie în voie și sfâșie orice, din pură plăcere. În zilele noastre, profanul e noua religie a succesului. Nu poți avea cariere de răsunet și priză mediatică decât dacă CV-ul tău real e presărat cu violență, corupție, complicități, tâlhării, crime, spălare de bani, violuri și… multă inutilitate. Acestea sunt calitățile care stabilesc standardul admirației și oferă cheia succesului.
Cu cât mai boțit moral îți e sufletul, cu atât mai multă glorie și perenitate vei avea în lumea păcătoșilor.
