Politica adevărului într-o Românie a lozincilor
„În vremuri ale înșelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluționar.” Cuvintele lui George Orwell, par mai actuale ca niciodată. În politica românească, adevărul a devenit aproape un lux. Lozincile prind repede, scandalurile fac rating, iar minciuna repetată cu suficientă convingere se transformă în „adevăr politic”. Într-o Românie a lozincilor, adevărul rămâne singura formă de reformă reală și de speranță. Scriu aceste rânduri nu ca simplu observator, ci ca om care a fost implicat direct în proiecte concrete. Am văzut cât de mult contează ca politica să coboare din vorbe și să urce prin fapte. Întrebarea este: cine mai are curajul să vorbească limpede, fără stratul gros de propagandă și zgomot? Sau: cine are răbdarea să construiască, atunci când am fost obișnuiți să consumăm spectacol și promisiuni deșarte?
România de azi e prinsă între două tentații. Pe de o parte, un „globalism” demonizat, transformat într-un bau-bau care ar amenința identitatea și valorile naționale. Pe de altă parte, un naționalism strident, care promite suveranitate absolută, dar nu oferă soluții concrete. Ambele tabere au un punct comun: țipă tare, dar construiesc puțin sau, cum spune o vorbă din bătrâni: „Vorbă multă, sărăcia omului”.
În loc să discutăm serios, științific și aplicat, adaptat la realitate, despre educație, sănătate, infrastructură și economie, dezbaterea publică se transformă într-o competiție zgomotoasă. Cine urlă mai tare, câștigă, dar oamenii pierd viitorul.
Noi, oamenii de rând, care mergem la muncă, plătim taxe și ne creștem copiii aici, cerem școli care să funcționeze, spitale care să salveze vieți și administrații care să nu blocheze investiții. Politica glasului strident nu oferă nimic din toate acestea.
Vorbesc cu experiența unui om implicat direct în proiecte pentru comunitate. Am muncit pentru a atrage finanțări europene, am negociat pentru investiții, am susținut reabilitarea patrimoniului cultural. Știu ce înseamnă să obții, după mii de ore de muncă, o finanțare consistentă și apoi să vezi cum lucrările nu încep din cauza unui litigiu sau a unei semnături amânate la nesfârșit. Am văzut cum ghidurile de finanțare schimbate peste noapte blochează comunități și cum administrațiile locale pot condamna la ruină mari obiective. Când am obținut, împreună cu echipele pe care le-am coordonat, finanțări de zeci de milioane de euro pentru obiective mari de investiții, părea că am făcut un pas istoric. Și totuși, lucrurile nu au mers. De ce? Pentru că s-au descoperit pe parcurs, tot felul de obstacole, litigii și multe alte neconformități care nu au fost previzionate. În loc să fie rezolvate rapid, acestea au devenit scuze pentru amânare.
Se vorbește mult despre miliardele de euro pe care România le are la dispoziție prin programele europene. Se pompează cifre, se anunță strategii, dar prea puțini spun adevărul: că acești bani nu vin singuri, nu se cheltuiesc singuri și nici nu sunt ieftini. Ei cer determinare, seriozitate, muncă, transparență, legalitate, eficiență și coerență.
Am văzut ghiduri de finanțare redactate prost, cu condiții contradictorii. Am văzut apeluri lansate și apoi suspendate. Am văzut proiecte care au pierdut finanțarea pentru că s-au schimbat regulile în timpul jocului. Și, din păcate, am văzut și politicieni care preferă să se fotografieze lângă un afiș, asumându-și munca unor specialiști, în loc să explice câtă muncă este în spate. Adevărul este că fondurile europene nu sunt un cadou, ci un contract. UE nu dă bani orbește. Cere planuri clare, respectarea valorilor democratice, a termenelor și o implementare riguroasă. Dacă nu livrezi, pierzi banii. Și atunci, cine răspunde?
A spune adevărul nu este comod. Înseamnă să recunoști că România nu poate fi izolată de lume și nici nu trebuie să renunțe la valorile ei. Înseamnă să accepți că fondurile europene nu cad din cer, ci vin prin seriozitate și muncă. Înseamnă să spui că uneori deciziile responsabile nu sunt populare, dar sunt singurele care aduc rezultate.
Ca om de structură liberală, cred în libertate și în statul de drept. Ca om de administrație, cred în echilibru. Între libertate și responsabilitate. Între deschiderea către lume și protejarea comunităților. Între curajul de a gândi european și puterea de a apăra identitatea națională.
România are nevoie de o politică a adevărului, nu a lozincilor. Are nevoie de lideri care să își asume realitatea, să explice oamenilor că progresul se face pas cu pas și că marile promisiuni fără acoperire sunt doar iluzii.
Ce înseamnă, concret, politica adevărului? Înseamnă să spui oamenilor că nu toate problemele se rezolvă peste noapte; Să le explici de ce o investiție întârzie și cine e responsabil; Să arăți că nu există bani nelimitați, dar că există soluții realiste; Să respecți regulile jocului, nu să le schimbi după bunul plac;
Știu că aceste lucruri nu aduc aplauze imediate. Dar aduc ceva mai important: respect și încredere. Viitorul unei țări poți să-l construiești doar cu adevăr, chiar dacă doare, și cu responsabilitate, chiar dacă nu aduce voturi rapide și cu muncă asiduă, în spatele ușilor închise chiar dacă, deseori, cu mari sacrificii, nu cu stridență și manipulare.
Aceasta este România reală: unde munca și rezultatele pot fi anulate de nepăsare și birocrație, iar politica „ascunderii după deget” a devenit sport național!
Am ales să rămân implicat pentru că știu că România merită mai mult decât spectacolul gălăgios al minciunii.
Surs foto: mkor.ro
