Lumea a devenit o isterie în care toţi au început să cultive gândirea gata mestecată

Existăm într-o lume care a uitat total de echilibru. O lume a extremelor, în care dacă un anumit lucru este la plus infinit trebuie neapărat să vireze, în următoarea secundă, la minusul acestuia. Nimic nu mai e „la mijloc” sau „uşor deviat într-o parte”, totul e radical ghemuit prin margini. Albul e impecabil şi negrul la fel, iar ochii au uitat cu desăvârşire nuanţele de gri.

Se vorbeşte despre extremism ca despre o educaţie anume, care tinde să se ridice la rang de cultură. Se vorbeşte despre efecte, se cer şi se aplică soluţii consecinţelor, dar niciodată nu se deranjează cauzele.

Lumea a devenit o isterie în care toţi au început să cultive gândirea gata mestecată, livrată la cutie, asezonată cu o porţie generoasă de paranoia şi de atac la persoană.

Oamenii ţopăie bucuroşi când citesc că moare cineva nepotrivit opiniei lor, în timp ce alţii idolatrizează semenii ucişi, sanctificându-i ad-hoc, în ritualuri tribale cu iz de comună primitivă. Vibraţia a coborât prea mult şi toţi caută conflicte, iar dacă nu doreşti să te angrenezi în vreunul, cineva gestant ţi-l naşte prematur în poală, pretinzând că-ţi aparţine.

Şi totul goneşte cu viteza sunetului, într-o isterie de perpetuum mobile, şi nimeni nu mai are timp să lâncezească domol într-o sincopă de toleranţă şi dragoste. Morala a devenit arhaism, iar ura și violența s-au îmbogăţit în sinonime neologice. Apropierea s-a transformat într-un paparazzo dement căruia prietenia acceptă să-i pozeze scurt, travestită în vulnerabilitate.

Şi, în toată nebunia asta pe care, artistic, o numim „viață”, toţi credem că trăim când, de fapt, am murit de foarte mult timp.