3 septembrie 1953: Intrarea în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului – între idealuri universale și apărarea suveranității naționale
Pe 3 septembrie 1953, intra oficial în vigoare Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), un document de o importanță juridică majoră, semnat la Roma, pe 4 noiembrie 1950, de către statele membre ale Consiliului Europei. România avea să adere mai târziu, în 1994, după prăbușirea regimului comunist, în cadrul procesului de reintegrare în familia europeană.
Convenția a fost gândită ca un bastion juridic împotriva abuzurilor totalitare care bântuiseră Europa în prima jumătate a secolului XX. Cu toate acestea, odată cu integrarea în acest sistem internațional, statele – inclusiv România – s-au văzut puse în fața unei provocări fundamentale: cum să echilibreze respectarea drepturilor omului cu păstrarea suveranității și identității naționale?
România – între tradiție și integrare
Pentru România, CEDO a reprezentat inițial un pas firesc spre Occident, dar și o provocare. Națiunea noastră are o istorie multiseculară de luptă pentru autodeterminare, în care ideea de suveranitate a fost adesea apărată cu sânge. Aderarea la mecanisme internaționale precum CEDO presupunea acceptarea unui cadru juridic comun, dar și riscul ca decizii externe să influențeze politicile interne, inclusiv în domenii sensibile precum legislația, educația, justiția sau valorile culturale.
Este esențial ca drepturile și libertățile omului să fie respectate, dar este la fel de vital ca statul român să-și poată apăra specificul național și să aibă ultimul cuvânt în problemele ce țin de identitatea poporului său. În ultimele decenii, au existat situații în care decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului au fost percepute ca fiind în contradicție cu interesele și tradițiile naționale. Aceste cazuri trebuie analizate cu luciditate și fermitate, fără a abandona nici valorile europene, dar nici valorile naționale.
Drepturile omului – o valoare universală, dar nu o armă politică
Un stat național nu trebuie să vadă în Convenția Europeană un inamic, ci un instrument. Un instrument care funcționează cu adevărat atunci când este aplicat echitabil, respectând diversitatea culturală și suveranitatea națiunilor. Când însă mecanismele internaționale ajung să se transforme în presiuni ideologice, impunând modele străine valorilor poporului român, apare o problemă de legitimitate.
Naționalismul românesc autentic nu respinge cooperarea internațională, dar o cere pe picior de egalitate, în spiritul demnității și independenței naționale. Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate fi un aliat, atâta timp cât nu devine o unealtă prin care se impune uniformizarea forțată sau diluarea identităților.
Intrarea în vigoare a CEDO în 1953 marchează un moment important în istoria juridică a Europei. Pentru România, acest document rămâne relevant și astăzi, dar trebuie interpretat și aplicat prin prisma interesului național. Respectul față de drepturile omului nu trebuie să însemne cedarea controlului asupra valorilor, legilor și tradițiilor noastre.
România europeană poate fi și trebuie să fie în același timp România românilor – un stat suveran, demn, care își apără drepturile în Europa și în lume, fără să uite cine este și ce reprezintă.
(sursa foro: unitischimbam.ro)
