Într-o Românie aflată în derivă economică, politică și socială, „pericolul rusesc” a devenit un laitmotiv convenabil pentru a abate atenția de la eșecurile interne. De fiecare dată când guvernanții se confruntă cu proteste, crize sau scandaluri de corupție, discursul public este împins forțat într-o zonă geopolitică tensionată: „avem un dușman la Est”. O formulă care prinde ușor, dar care nu mai convinge pe nimeni lucid.

Ideea că Rusia ar viza România devine, cel puțin în acest moment, un scenariu absurd, întreținut artificial de aceia care nu mai au altceva de oferit electoratului decât frică și isterie. Această retorică a fricii servește mai ales celor care vor să justifice bugete uriașe pentru „securitate” în timp ce profesorii sunt umiliți financiar. În timp ce spitalele se prăbușesc, România cumpără armament de miliarde și își hrănește complexul de inferioritate cu imagini de dușmani invizibili. Nimeni nu mai are curajul să întrebe: în numele cui facem aceste sacrificii?

Pericolul rusesc este azi, în realitate, doar o umbrelă sub care se ascunde incompetența politică. În timp ce românii sunt presați cu austeritate, tăieri, și impozite mai mari, politicienii defilează cu discursuri patriotarde și avertismente apocaliptice. Dar cât timp vom mai accepta această manipulare?

România nu are nevoie de o propagandă de război, ci de o strategie de pace internă, cu propriii cetățeni. Amenințările reale nu vin de la Moscova, ci din interior: corupția, impostura, lipsa de viziune. Și poate cel mai cinic aspect al acestei obsesii cu „pericolul rusesc” este folosirea ei ca instrument de reducere la tăcere. Oricine îndrăznește să critice guvernarea, să ceară transparență, să întrebe de ce România aruncă miliarde pe armament în timp ce școlile se închid sau critică servilismul politic față de interesele occidentale evidente, este imediat etichetat drept „putinist” sau rusofil. Când gândirea liberă e tratată ca amenințare, nu rușii sunt problema, dar subiectul devine o diversiune convenabilă.

Andrei Popete Pătrașcu