România, inundată – Bolojan și Nicușor fug de furia poporului

România sângerează sub ape. Din nou. Trei români au murit – oameni simpli, bătrâni care și-au trăit viața cu fruntea sus, în pământul acestei țări. Mii de gospodării distruse, sate rase de viitură, oameni care dorm sub cerul liber cu copiii în brațe. Iar în tot acest timp, „aleșii” fug. Nu de natură. De națiune.

Ilie Bolojan și Nicușor Dan, două produse ale sistemului cinic, nu doar că nu apar la fața locului, dar nici măcar nu-și asumă vinovăția. Stau ascunși în birouri călduțe, în capitala intereselor, nu în inima poporului care i-a votat. N-au curajul să dea ochii cu românii din Suceava si din celealte judete inundate. De ce? Pentru că știu. Pentru că simt. Pentru că și-au abandonat datoria față de ȚARĂ.

România adevărată nu e în bugetele voastre, în Excel-urile voastre, în strategii de comunicare. România adevărată e acolo unde oamenii dau la lopată cu mâinile goale, unde copii tremură în case umede, unde bătrânii privesc neputincioși cum munca lor de o viață e luată de ape. Și acolo voi nu sunteți niciodată.

Nu natura v-a luat prin surprindere. Trădarea voastră sistematică a făcut din viitură o armă împotriva poporului român. Ați tăiat pădurile, ați pus incompetenți la Apele Române, ați ignorat ani de zile prevenția, întreținerea digurilor, curățarea albiilor. Dar ați știut să curățați bugetele. Să întrețineți privilegii. Să vărsați milioane în contracte politice și zero în siguranța oamenilor.

Ce țară suntem, dacă bătrânii mor înecați în gospodăriile lor, iar liderii nației postează citate despre „compasiune” de pe canapelele ministeriale? Ce lider e acela care își pune mâna la inimă de Ziua Imnului, dar nu are curajul să vină în mijlocul poporului, când țara arde, când țara se îneacă?

România nu mai are nevoie de poze și festivisme. România are nevoie de o mână de fier, de curaj, de onoare, de oameni care își pun viața în slujba Neamului – nu a carierei.

Bolojan și Nicușor nu sunt lideri. Sunt fugari. Fugari ai propriei lașități. Trădători ai neamului românesc. Iar poporul începe să se trezească. În tăcere, cu furie adunată în pumni. Cu mândria de a fi român zdrobită de fiecare dată când statul își arată fața adevărată: rece, arogantă, paralizată.

Dar va veni o zi în care veți plăti. Pentru că poporul român iartă greu – și uită și mai greu.

Apele se vor retrage. Dar rușinea voastră nu. Și când valul poporului se va ridica, nicio funcție, nicio baricadă de PR nu vă va mai salva.

Ridicați-vă din birouri, trădătorilor. Țara nu are nevoie de tăcerea voastră. Are nevoie de luptă. De onoare. De români adevărați.