Lapte din import, tăcere din guvern: falimentul planificat al fermierului român
România a ajuns să-și calce în picioare fermierii. Iar această decădere nu este o întâmplare, nu este un accident de parcurs, ci rezultatul direct al deciziilor politice dezastruoase luate cu cinism și ignoranță de-a lungul a peste trei decenii. Fermierul român, cel care încă mai ține viu un fir de agricultură în această țară, este astăzi împins spre faliment, tratat ca un cerșetor în propria economie, în timp ce hypermarketurile se umplu de lapte unguresc, polonez sau german, la prețuri pe care niciun producător local nu le poate egala.
Muncesc din greu, din zori și până în noapte, pentru un litru de lapte plătit cu 1,5 lei de unitățile de procesare. O sumă rușinoasă, batjocoritoare, care nu acoperă nici măcar costurile de producție. Și apoi, în mod absurd, același litru de lapte ajunge la raft, în marile magazine, la 8 sau chiar 9 lei – dar nu cel românesc, ci cel adus cu cisternele din Ungaria, unde fermierii sunt susținuți de un stat care își respectă agricultorii. Acolo, subvențiile sunt duble – și pentru teren, și pentru litrul de lapte. Acolo, există viziune, strategie, respect.
La noi? La noi, statul întârzie subvențiile luni întregi. Fermierii sunt nevoiți să se împrumute pentru a nu închide porțile, pentru a-și hrăni animalele, pentru a-și plăti muncitorii. Și toate acestea se întâmplă în tăcere, fără proteste în marile bulevarde, fără sindicate puternice, fără blocaje. Pentru că fermierul român nu cere milă. El cere demnitate și tratament corect. Nu vrea vacanțe, nu cere privilegii. Vrea doar ca munca lui să fie plătită corect și să nu fie călcat în picioare de o piață invadată cu bună știință de produse de import.
Dar se pare că nici măcar atât nu i se oferă. În loc de susținere, primește ignorare. În loc de protecție, este expus și abandonat. În loc să fie văzut ca un pilon al securității naționale – pentru că, da, securitatea alimentară este la fel de importantă ca cea teritorială sau energetică – este tratat ca un pion dispensabil. Ministrul Agriculturii pare mai preocupat de impresii politice și de răspunsuri sterile decât de salvarea reală a agriculturii românești. Cum poate fi tolerat faptul că România devine un consumator pasiv, o piață de desfacere pentru surplusul agricol al altora, în timp ce propriii fermieri se prăbușesc?
În 1990, România avea 1,8 milioane de vaci de lapte. Astăzi mai are puțin peste 300.000. O scădere de peste 80%, o catastrofă agricolă. Iar asta s-a întâmplat nu din cauza vremii, nu din cauza pieței libere, ci pentru că, timp de 35 de ani, ferma de familie nu a fost niciodată o prioritate pentru niciun guvern. A fost doar un subiect de campanie, un fundal pitoresc pentru poze și promisiuni. În realitate, politicile agricole au fost haotice, incoerente, dezinteresate de realitatea de pe teren.
Ce viitor mai poate avea România fără fermieri? Ce se întâmplă cu satele noastre când nu mai există vaci în grajduri, când nu mai există lapte local, când pământul rămâne nelucrat sau vândut străinilor? Vom continua să importăm mâncare de oriunde, în timp ce ne ucidem propria capacitate de a produce? Vom deveni sclavii agro-industriali ai Europei, dependenți de importuri și fără niciun control asupra ceea ce punem pe masă?
Acesta nu este doar un semnal de alarmă. Este un strigăt de disperare. Dacă România vrea să mai aibă o agricultură, dacă mai dorim să mâncăm produse românești și să păstrăm vie viața rurală, atunci e nevoie de o schimbare radicală. Subvenții corecte, plătite la timp. Protejarea pieței interne. Încurajarea fermelor de familie. Politici coerente pe termen lung. Și, mai presus de toate, voință politică.
Fermierii români nu mai pot aștepta. Ei nu cer pomeni, ci dreptate. Iar dacă statul român continuă să-i ignore, să-i umilească și să-i sacrifice, va veni ziua în care vom rămâne fără ei. Iar atunci, vom plăti nu doar prețuri mai mari la raft, ci prețul pierderii totale a independenței alimentare.
Și asta va fi ruina noastră.
Naționalistul
