Vremurile grele nu ne definesc, decât prin felul în care reacționăm la ele. Dacă vom rămâne cruzi și nepăsători, vom fi uitați pentru totdeauna.
În istoria modernă a României, nu există altă perioadă în care clasa politică să fi arătat atât de clar incapacitatea de a-și îndeplini funcția fundamentală: aceea de a conduce țara cu responsabilitate, cu bună-credință și în interesul cetățenilor. În timp ce tropăiala politică se transformă într-un zgomot diabolic, în lupta lor pentru putere, ei au transformat România într-un tărâm atât de fragil, încât pare că se poate prăbuși în orice clipă, iar întreaga națiune, într-o insulă prăbușită în furia valurilor care se ridică tot mai sus. Cum am ajuns să fim o țară cufundată în apele inundației generale? Răspunsul dur și necruțător e simplu: pentru că ei, cei care ar fi trebuit să ne salveze, au ales să se scufunde și ei în mlaștina corupției, nepăsării și a distrugerii totale.
Clasa politică, este o ciumă a societății, formată din oameni lipsiți de morală și responsabilitate, care au dezbinat și au compromis țara, în timp ce populația trece prin greutăți și lipsuri, liderii luând decizii doar pentru propriile interese. Fundamentele națiunii, care timp de generații au asigurat stabilitatea și dezvoltarea țării, au fost, în ultimul deceniu, zdruncinate de lideri incapabili să pună interesele cetățenilor înaintea propriilor interese sau ale grupurilor de putere. În loc să fie stâlpi de sprijin pentru comunitățile pe care au jurat să le slujească, acești indivizi s-au transformat în hoți, oportuniști și mari mincinoși, care umblă fără rușine pe scena publică, aruncând promisiuni spumoase, dar fără nicio intenție reală de a pune umărul la renașterea țării.
În această situație, citind cu groază declarațiile politicienilor, nu putem să nu ne amintim de cuvintele lui Octavian Goga, din 1916: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi, azi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” Această afirmație capătă o relevanță extraordinar de puternică în contextul actual al țării noastre, unde valorile fundamentale precum responsabilitatea, integritatea și onestitatea au fost împinse în umbra unui interes meschin de grup sau a unor interese de clasă. În timp ce societatea se confruntă cu o serie alarmantă de probleme – de la criza economică, la degradarea infrastructurii, la ineficiența sistemului de justiție și până la corupție endemică – cei care ar trebui să fie stâlpii de sprijin, apărătorii legii și moralității publice, au devenit, sub diferite forme, parte a acestor probleme. În loc să fie catalizatori ai schimbării și protecției, ei se transformă în complici ai corupției, în promotorii intereselor obscure.
Este dureros să constatăm că instituțiile menite să ne apere drepturile și libertățile – precum poliția, justiția, organismele de control și cele judiciare – au devenit, din păcate, elemente ale unui sistem viciat și corupt. În loc să fie garanți ai statului de drept, ei sunt folosiți ca instrumente pentru intimidare sau pentru menținerea unei elite autoproclamate drept călăuză a națiunii. În această situație, devine dificil să mai discernem cine este adevăratul apărător al legii și cine își folosește poziția pentru a-și apăra propriile interese sau pentru a submina justiția.
Această infiltrare a răului în toate aspectele vieții publice nu mai lasă nimic neatins: de la politic, la economic, social și cultural. În aceste condiții, sistemul de apărare al societății, oricât de robust ar fi, devine parte a sistemului ilegal și corupt. Ce anume să mai credem? Cine mai are curajul să se opună atunci când chiar cei care ar trebui să ne protejeze, de fapt, ne pun piedici și devin, în cel mai rău caz, dușmani ai binelui? În această stare de degringoladă, răul nu mai este doar o anomalie izolată, ci o boală generalizată, care riscă să distrugă din temelii întreaga țară.
Ce ne-a adus această stare de decădere? O combinație încărcată de nepăsare, incompetență și corupție, în care clasa conducătoare nu mai știe sau nu mai vrea să fie responabilă. În loc să-și asume responsabilitatea pentru situația dezastruoasă, acești politicieni preferă să ascundă, să paseze, să devină doar niște spectatori pasivi, fără voință, fără curaj. Aceasta este adevărata inundație: un val de indiferență administrată pe față, care înghite tot ce mai rămâne din speranța unei națiuni.
Ei își vor acoperi lipsa de profesionalism și patriotism cu discursuri populiste și cu promisiuni deșarte, în timp ce țara se scufundă. Toți acești politicieni, în loc să acționeze ca adevărați lideri, au devenit simple niște umbre, niște figuri de decor care joacă destinul nației, cu un zâmbet fals pe buze și cu sufletul înnegrit. În fața acestei prăpăstii, intervine o întrebare fundamentală: până când vom accepta ca țara noastră să fie astăzi scufundată în apele disperării, iar politicienii să-și continue hora de interese personale, ignorând suferința poporului? Răspunsul este, din păcate, unul dur: dacă nu ne trezim urgent, dacă nu ieșim din vinovata noastră pasivitate, vom plăti scump, cu prețul vieții și al viitorului. Suntem o națiune de oameni care nu mai au curajul să spună adevărul în față, fiindcă ochii lor s-au acoperit cu mantii de nepăsare și a căror conștiință le-a fost dislocată mult timp.
Istoria ne arată că orice civilizație care nu-și păzește valorile, care nu veghează asupra faptului că liderii săi nu sunt doar unelte ale unor interese meschine, riscă să dispară. Nici nu mai trebuie să ne uităm în alte țări: neglijența noastră, corupția și nepăsarea evidentă sunt cauzele principale ale decăderii noastre morale și sociale. O societate nu poate fi sănătoasă dacă nu își asumă responsabilități și nu-și înfruntă propriile greșeli. Doar prin acceptarea adevărului, prin recunoașterea flagelurilor care o măcină și prin luarea unor măsuri concrete, putem construi o comunitate trainică și dreaptă. Ignorând aceste principii fundamentale, riscăm să ne transformăm valorile în simple iluzii, iar țara să rămână pradă unei corupții și indiferențe sistematice, de unde nu mai există întoarcere. Numai în clipa în care vom avea curajul să recunoaștem că răul a fost făcut, vom putea începe cu adevărat să-l reparăm.
Dacă vrem cu adevărat să ne salvăm, trebuie să ne trezim din acest somn letargic, să ne revendicăm dreptul la o viață decentă și să învățăm că doar responsabilitatea și curajul ne pot scoate din nămolul dezolant în care ne aflăm. În această luptă, religia, morala și conștiința națională trebuie să devină armele noastre principale. Este timpul să ne amintim că țara nu e doar un teritoriu, ci o moștenire sacrosanctă pe care avem datoria să o păstrăm și să o transmitem mai departe, în starea pură în care am primit-o de la strămoși.
Dezordinea începe când cei responsabili nu mai vor să fie responsabili, iar aceasta nu trebuie să devină laitmotivul unei națiuni în care, pentru prima dată în istorie, decidenții trebuie să fie oameni care vin cu adevărat să salveze și să construiască, nu să distrugă și să fure.
Pentru cei care mai sunt capabili încă să vadă și să audă, această situație devine un strigăt de disperare. Așa cum spunea Goga, încă din 1916, „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei”, și astăzi ne aflăm în fața aceluiași bilanț: o clasă politică dezangajată de valorile naționale și, mai ales, o societate în pragul dezastrului.
În final, trebuie să înțelegem un lucru dur: dacă nu ne vom trezi și nu vom lua atitudine, vom fi victimele propriilor noastre greșeli. Timpul nu mai are răbdare, iar istoria ne va judeca după faptele noastre, aceste cuvinte trebuie să devină deviza unei națiuni care își asumă cu adevărat responsabilitatea de a renaște. Pentru că, altfel, vom fi condamnați să trăim cu rușinea unei țări înecate în corupție, nepăsare și dezbinare. Și atunci, vom plăti cu toții prețul unei generații pierdute, al unui popor uitat de propriile lui valori, al unei națiuni care nu a avut curajul să se ridice din răni și să-și refacă chipul pierdut.
Când va fi vremea să ne eliberăm de hoți și trădători, vom putea spune că am fost cu adevărat oameni, nu doar spectatori ai propriei noastre dispariții.
Aceasta este chemarea sfârșitului de neputință: să ne ridicăm, să luptăm și să învingem, nu pentru noi, ci pentru nepoții noștri, pentru istoria noastră și pentru o Românie în care fiecare copil să se nască cu speranța unui viitor mai bun, nu cu frica unui destin rușinos.
Ciprian Demeter
Articolul original il puteti citi accesand https://monitorulzilei.ro/2025/05/30/tara-in-deriva-politicienii-in-odihna-o-traiectorie-periculoasa-spre-colaps/
