„Din pumni străini nu te saturi când bei apă” – Strigătul tăcut al unui neam cu rădăcini adânci

Există vorbe care nu au nevoie de explicații. Cuvinte care, deși simple, pătrund până în măduva ființei, ca un ecou al istoriei trăite și al sângelui vărsat pentru glia străbună. Una dintre aceste vorbe este: „Din pumni străini nu te saturi când bei apă” Un adevăr amar, care răsună în inima fiecărui român cu dragoste de țară.

Această zicală nu e doar o metaforă. E o lecție de viață, o avertizare și o rugă fierbinte în același timp. Spune că oricât ți s-ar oferi din milă, din obligație sau din interese meschine, dacă nu vine de la ai tăi, din pământul tău, din sudoarea ta – nu e hrană, nu e apă, nu e viață. Că ceea ce vine de la străini are gust de umilință, nu de binecuvântare.

România a știut asta de-a lungul veacurilor. A trăit durerea de a fi despărțită, jefuită, batjocorită – și de fiecare dată, a înviat. Nu pentru că i-a fost milă altcuiva, ci pentru că fiii ei au știut că nimeni nu ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine – dacă ne mai amintim cum.

Astăzi, în mijlocul unei lumi globalizate, suntem tentați să credem că naționalismul e demodat, că e doar o formă de mândrie învechită. Dar nu este așa. A iubi România nu înseamnă să urăști pe altul. Înseamnă să nu uiți cine ești. Să nu te înveți să trăiești din mila altora, să nu aștepți apă din pumnul străin când poți să-ți sapi propria fântână, cu mâinile tale, pe pământul tău.

Ne pleacă tinerii, ne mor satele, ni se usucă rădăcinile. Și totuși, ne amăgim că dacă plecăm destul de departe, dacă ne lepădăm de accent, de port, de tradiții, de neam, vom fi „mai bine”. Dar nu ești niciodată bine când bei dintr-un pumn care nu e al tău. Ești doar un oaspete tolerat, niciodată un fiu iubit.

România nu e o rușine. România nu e o povară. România e o rană frumoasă, care merită îngrijită. Și dacă nu noi, copiii ei, atunci cine? Dacă nu acum, când încă mai avem ce salva, atunci când?

Așadar, să nu ne mai hrănim din resturi. Să ne întoarcem fața spre brazdă, spre cuvânt, spre străbunii noștri care au murit pentru ca noi să putem rosti, liberi, acest nume: România. Să învățăm din nou să fim demni, chiar dacă e greu. Să bem apă din căușul palmelor noastre trudite, nu din pumni străini care azi dau, dar mâine cer.

Pentru că din pumni străini, nu te saturi. Nici de apă, nici de viață. Doar de dor.